Ei!... Despot, frate Despot, așa-i că ai pățit-o?

Ce-aud? Ce văd?... Smintitul?

Cu Vodă-ai împlinit-o?

Frumos palat!... privește: ce stofe pe pereți!

Pe jos ce de covoare țesute cu... bureți!

Ce mobile-aurite! Ce mândre policandre!...

Mărire ție, Vodă, măi Vodă Alexandre,

Ce bine știi în curte pe oaspeți să primești

Și pe-ale tale rude cu drag s-adăpostești!

Sărmane Despot!... iată la ce-ai ajuns pe lume:

Să râdă și nebunii de tine cu-a lor glume!

Despot!

Ce vrei, năuce?

Năuc ești tu și prost.

Tu vezi ce sunt eu astăzi, iar nu ceea ce-am fost.

Am fost odinioară un domn în strălucire

Cât soarele cu mine era-n nepotrivire;

Puternic ca trei Cesari, frumos ca Machedon,

Călare pe un sceptru, iar nu pe-acest baston,

Și mă loveam cu capul de nouri și de stele,

Și măsuram pământul cu pasurile mele!...

Dar Vodă Lăpușneanu, un hoț, un destrămat,

M-a prins și de-a mea vâlfă în drum m-a dezbrăcat.

Și eu și tu ajuns-am ca două frunze-uscate

De-o pânză de paingen în aer aninate.

Tot vântul mic sau mare ne clatină suflând...

Ei! ș-apoi?... Vântul bate și câinii fug lătrând.

O! Doamne, să fiu oare și eu în a lui stare,

În câmpul nebuniei pe-un gărgăun călare?

Cum? visurile mele de falnic viitor

Să fi făcut din mine un om aiuritor

Ca dânsul?...

Frate Despot, știi tu ce-i mădrăguna?

O fată ce aleargă pe câmpi când iese luna

Și merge de se scaldă în roua de pe flori

Cu gând să se mărite c-un împărat în zori.

Am prins-o într-o noapte, frumoasă, goală, albă,

Dar hoțul Lăpușneanu mi-a șters-o ca pe-o salbă!...

Ce-mi pasă! Scaraoțchi îi este lui nănaș

Iar eu al mădrăgunii sunt mire drăgălaș.

Dar bine, Ciubăr, spune-mi: Cum ai intrat aice?

Și tu ești ca și mine închis?

Eu?... Cine zice

C-a îndrăznit vrodată o mână de capcân

Măcar să se atingă de-al lumilor stăpân?

Nu! Am venit eu însumi la tine-n pușcărie

Trimis de Lăpușneanu să-ți țin tovărășie,

Ca să-ți grăiesc de moarte ca un prieten bun

Pân’ ce-a veni călăul, al temniței tăun.

Cum? Lăpușneanu însuși ți-a dat astă solie?

El!... și-ți trimite... iată... un dar de berbănție.

Șiraguri și paftale, să ai cu ce-amăgi

Nevasta lui Satana spre a vă îndrăgi.

Ei!... ce mai zici tu, Despot?... Așa-i că viața-i scurtă?

Așa-i că nu plătește nici cât un dram de turtă?

În faptul viu al vieții ne pare drumul lung,

Trei pași de-abia și-n capăt picioarele ajung.

Omul ca iarba!... viața ca... iapa cea bălțată,

Cât trece dealul mare, nu se mai vede... iată!

Eu unul cred că omul nerezemat de tron

E mic ca și o muscă pe muntele Sion,

Dar tu ce ești acuma sosit pe prag de moarte,

Ce zici?

O! ce idee!... (Tare.) Eu zic că relei soarte

E drept să ne supunem când altfel nu putem.

Cum asta?

Tu, de pildă, lipsit de diadem,

Să duci o viață tristă și plină de nevoie,

Iar eu în astă țară să fiu domn făr’ de voie.

Ce? tu? domn?

Eu, Ciubere! (Tainic.) Crezi tu că-s destinat

A trece-n ceea lume taiat sau spânzurat?

Te-nșeli... ai mei prieteni sunt gata ca să vie

În zori, și să mă ducă de-a dreptul la domnie.

Ce spui? ce spui?

Și martor mi-e sfântul Dumnezeu

Că eu fug de putere ca de păcat.

Nu eu!

Așa-i fatalitatea și n-am, vai, ce mă face.

Am să fiu domn, Ciubere, de-mi place, de nu-mi place.

Ah! (Face un gest de desperare.)

Și te plângi de asta?... Ești un nebun, nătâng.

Decât păstor de oameni mai bine, zău!...

Te plâng!

Eu sunt un biet om simplu, eu n-am visuri deșarte.

De grijile măririi doresc a fi departe.

Mi-e teamă să fiu capul unui popor.

Ba, zău!

Decât a fi în coadă mai bine-n frunte vreu.

Nu-mi place pompa lumii, nici la a mea ivire

Poporul să m-aclame, poporul să m-admire,

Și oștile să-nchine stindarde-n fața mea,

Și-n frunte-mi să lucească surguciul ca o stea,

Și surlele să cânte, și tunul să detune,

Și clopotele toate în cale-mi să tot sune.

Ș-apoi, Ciubere dragă, eu am cugetul drept

Și mult și greu se bate a mea inimă-n piept

Când știu că tronul țării e dreapta moștenire

A lui Ciubăr.

Ah! frate, ești bun, bun peste fire.

Nu eu când vine fala aș zice ba!... Nu eu!

Hei! căci nu vrea norocul să fiu în locul tău!

Ai vrea?

Cum nu?

E lesne.

Cum, cum, cum?

Foarte lesne.

Dar cum?

Te schimbă-n Despot din cap și pân-în glezne.

Și mâini în zori de ziuă poporul adunat

În locul meu te-a duce pe tine la palat.

Mâini?

Mâini. (În parte.) S-a prins nebunul.

Despot, m-ai scos din minte.

Domn!... eu, Ciubăr!... dă-mi iute a ta îmbrăcăminte,

Dă-mi pălăria.

Na-ți-o.

Și-n schimb, na stema mea,

Dar fii cu îngrijire să nu te culci pe ea.

Ce-ți pasă; mâini te-așteaptă o stemă-mpărătească.

A! știu că Lăpușneanu de ciudă-o să plesnească.

Acum ici, lângă masă, te-așează liniștit

Și stai ca un om mare pe gânduri adâncit.

Așa, și pălăria pe frunte ți-o apasă,

Nicicum să te cunoască cine-ar intra în casă.

Bine-i așa?

Prea bine.

Dar tu ce-ai să devii?

Eu dintre morți, Ciubere, mă-ntorc printre cei vii.

Noroc de-acuma nouă!... cu pene-mprumutate

Tu zbori către mărire, eu, către libertate!

Nebun aici intrat-am? nu știu, dar nebun ies.

Priviți!... din pompa lumii cu ce, vai, m-am ales?

Cu-o stemă de hârtie, cu-o cârpă de hlamidă,

Cu tot ce poate face pe oameni ca să râdă.

Dar bună-i răzbunarea!... pre sfântul Dumnezeu,

Voi râde mult mai tare și eu la rândul meu!

Stai! Cine-i?...

Ciubăr-Vodă.

Treci.

Prost!... să-mi lase mie

Tot ce-i mai scump, mărire, putere, avuție,

Și el să nu vroiască a fi chiar domnitor!

Nebun! (Cască.) Dar eu cu minte... mă-nalț... și zbor, și zbor

Sus, sus pe vârful lumii ce visul îi arată

Când omul mândru doarme cu gura lui căscată...

Poznașă întâmplare! (Cască.) eu domn, eu domn, eu domn!

Pe tron... mă urc... cu fală... și însă... cad de somn!