Infame!... tu, infame!... om infernal ce ești!

Nimic nu-i sacru ție!... A tale jurăminte

Ascund ipocrizia sub magice cuvinte...

O! crudă mișelie!... Trei ani eu te aștept

Cu dorul, cu speranța, cu nerăbdarea-n piept...

Și însă eu de tine eram dată uitării!...

Ce-am fost dar pentru tine?... o pradă-a desfrânării?

Ascultă-mă, Carmină...

O! taci, nu mai cerca

Prin falsă protestare din nou a te spurca.

Om făr’ de conștiință, om fără de mustrare,

În mintea-mi desorbită ai stins orice crezare.

Tu m-ai trădat pe mine?... pe mine m-ai trădat?...

O! Dumnezeu, știi bine cât eu l-am adorat,

Cum sub a lui picioare am pus cu fericire

Onorul meu ca treaptă la scara-i de mărire.

Și el!... O! cine-ar crede?... (Plângând.) Cum poate-n lume a fi

Pedeapsă pentru inimi ce vor a se jertfi!

Carmina mea...

Departe, om fără de simțire!

Contactul tău insuflă dezgust și oțerire.

Ești om?... O!... nu, în pieptu-ți nimic nu-i omenesc.

Ești domn?... Nu, în purtare-ți nimic nu e domnesc.

Porți streanța infamiei ca purpură regală,

Servească-ți ea la moarte de fașă mormântală

Și, de mai este-n ceruri dreptate, Dumnezeu,

Ajungă-te și ura și tot blestemul meu!