Acolo-n miezul nopții a lupilor potaie

Când vine să desgroape morții, urlând a moarte,

Mulțimea degerată și pradă crudei soarte

Se scoală, se adună, lăsând a ei morminte,

Armata de scheleturi, șirag de oseminte,

Prin care vântul iernii pătrunde șuerând,

Ea se așează-n rânduri, se mișcă tremurând,

Pe Grivița se urcă și stă ca să râvnească

Pe-acei ce-au avut parte de moarte vitejească.

Apoi de-odată crâncen, cu brațele uscate,

Ea face-un gest un singur, dar cel mai crunt din toate,

Căci vă denunță lumii cu gestul ei suprem!

Amar de cine-a trage al morților blăstem!