O! țeara mea, o! mumă de noi și mari străbuni!

Tu ce-ai respins vitează, atâtea mari furtuni!

Ce soartă nempăcată urzește pentru tine

Rușinea-n loc de fală și rău-n loc de bine?

Ce mână făr-de-lege, ce braț cumplit de fier

Lovește a ta frunte, când ea se n-alță-n cer?

Ce geniu orb de ură în ghiarele-i te frânge

Și-ntinde pe-al tău soare un doliu roș de sânge?

Cerutu-ți-au copiii în zile de urgie?

I-ai dat cu abnegare, i-ai dat chiar cu mândrie;

I-ai dat vioi și tineri, voinici cu flori în față,

Plini de curaj cu toții, cu toții plini de viață,

Și-ai zis: „Vă duceți, mergeți cu-avânt de bucurie

La moarte chiar, când moartea e sacră datorie.

Și când mi veți întoarce, să-mi reveniți ferice,

Toți înstelați pe frunte cu mândre cicatrice,

Mai juni, mai tari, mai veseli, mai falnici, mai vioi

Să mi se prindă ochiul pe dragii miei eroi!”

S-au dus feciorii oastei pe calea strămoșească,

S-au prins cu moartea crudă la lupta voinicească.

Și au eșit din luptă viteji, învingători,

Scăldați în a lor sânge, puternicii feciori!…

Ei bine! oameni vitregi cu inimele sterpe,

Legați de cârma țerii cu-ncolăciri de șerpe,

Voi, care ați stat departe de foc și de dureri,

Cum ați re-ntors copiii la sânul bietei țeri?

Priviți-i!… Goi și sarbezi, ca robi trăiți în lanțuri!

Triști, fărâmați, sărmanii! de ger pe câmpi, prin șanțuri,

Ologi, ciuntiți, o! Doamne, reduși la nimicie

Prin chinuri plăsmuite de-a voastră mișelie!

Priviți-i, și printr-înșii priviți în depărtare

Funebra hecatombă lăsată-n lepădare,

Alăture cu Plevna, pe câmpul de bătaie!