SCENA VII

Cei dinainte, IORGU

DAMIAN (alergând la ușă): Ba-i el!... Inima-mi spune că-i el... Iată-l!...

IORGU (intră și se aruncă în brațele moșului său): Mon oncle!

DAMIAN: Vin’, gugulea moșului! (Îl sărută ș-apoi caută la el cu dragoste.) Ian vedeți-l ce moțpan mare s-a făcut! parcă-i Alexandru Machedon.

IORGU (în parte): Uf! (Tare.) Mon cher oncle, cât sunt de fericit!...

DAMIAN: D-apoi eu, fătul meu! d-apoi eu!... Vin’ să te mai sărut o dată... (Plângând.) Când gândesc că nu l-am văzut doi ani de zile!... Ce vă pare, fraților?... așa că-i nostim? așa că-mi seamănă mie?

GÂNGU: Aud?... câte ceasuri?

DAMIAN (luând pe Iorgu de mână): Vină să faci cunoștință cu prietenii mei. D-lui îi slugerul Gângu, un prieten vechi a băbacă-tău. Nu-ți aduci aminte de el?

IORGU: Ha... Ian stă... Nicidecum.

DAMIAN: Da cum dracu l-ai și uitat?... El te-a purtat în brațe... adă-ți aminte când te jucai de-a baba-oarba cu Marghiolița, cu fata lui.

IORGU (cautând cu lornionul la Gângu): Ha... acum mă suvenarisesc. (Apropiindu-se de Gângu.) Mon cher monsiu Gângu, îmi pare bine că reînnoiesc amiciția cu d-ta.

GÂNGU: Așa ș-așa, nici prea-prea, nici foarte-foarte... numai că mi s-au cam lungit urechile de foame. (În parte.) Ce dracu are de se uită la mine prin geam?... (Tare.) Ian ascultă, Iorgușorule, nu cumva ai prins orbul găinilor?

DAMIAN: Cu adevărat. Iorgule, ce însemnează sticluța asta care ți-o tot bagi în ochi?

IORGU: Mon cher oncle, citirea necontenită a uvrajelor mi-a cam slăbit puterea razelor vizuale.

DAMIAN: Ce ți-a slăbit, fătul meu?

GAHIȚA: Puterea razelor vizuale... Aceste cuvinte tehnice vreau să zică că i-au slăbit ochelnica.

IORGU (în parte): Cine să fie dama asta care mă înțelege atât de bine?... (Apropiindu-se de Gahița.) Madamă, cu toate că n-am avut felicitatea de a-ți fi recomandat, dar mă folosesc de ocazia aceasta, pentru ca să te rog să mă norocești cu declinația numelui d-tale.

DAMIAN (cu mirare, în parte): Ce dracu-i zice?

GAHIȚA: Monsiu Georges, desirul unui cavaler amabil ca d-ta nu poate rămânea neîmplinit... par conséquence, mă grăbesc a-ți declinarisi numele meu... eu mă numesc Gahița de Rosmarinovici, votre servante.

IORGU: Eu sunt, au contraire, votre serviteur, madamă, și de doresc ceva, este numai să se prezenteze vro ocazie, pentru ca să-ți pot dovedi admirația de care sunt cuprins pentru grațiile persoanei d-tale.

GAHIȚA (în parte): Na cavaler!...

DAMIAN (luând pe Gângu deoparte): Măi Gângule, înțelegi tu ce limbă vorbește Iorgu cu Gahița?

GÂNGU: Zici c-a ploua?... Nu cred... n-am auzit buraticul azidimineață.

PRIETENUL (către alt prieten). Pare-mi-se, vere Constandine, că și Iorgu s-a nemțit.

DAMIAN (în parte): Oare nu cumva a uitat și Iorgu românește? (Tare.) Iorgule, Iorgule! ian mai întoarce-te și spre noi... mai spune-ne ceva de la Sadagura… despre călătoria ta...

IORGU: Pardon, mon cher oncle; n-am vreme acu, că prezentez omajurile mele sexului frumos... asta-i datoria fiecărui galant om.

DAMIAN: Mări, băiete, lasă deoparte, majurile și sescul și răspunde- mi curat la ceea ce te-ntreb.

IORGU: Apoi ce să-ți spun, mon cher oncle? Când a trăit cineva într-un târg civilizat ca Sadagura și când este silit în urmă a veni într-o țară ticăloasă ca a noastră, contrastul i se pare atât de piramidal, încât nu poate găsi cuvinte destul de energice pentru ca să explice ceea ce simțește înlăuntru.

GAHIȚA: Rezon... are rezon monsiu Georges. Iaca, de pildă, eu, care am voiajarisit și care am fost la Cernăuți... nu pot să mă deprind nicidecum cu Moldova... Of!... de-aș scăpa mai degrabă de țara asta!

DAMIAN: Da bine, mă rog, ce are Moldova de nu vă mai place cum ați călcat peste graniță?

IORGU: Ah, mon cher oncle!... nu mă sili să-ți spun câte are și câte n-are...

DAMIAN: Da spune, spune... N-are și ea târguri?... N-are și ea oameni ca și celelalte țări? N-are munți, copaci, ape, vite?

GAHIȚA: Ba are prea multe... prea multe!

DAMIAN: Nu te-ntreb pe d-ta. (Lui Iorgu.) Spune ce-i lipsește bietei Moldove?... Nu-s oamenii buni și cu frica lui Dumnezeu?... Nu este grâu bun? Nu este vin bun?... Nu-i, în sfârșit, belșug în țară?... ce vă trebuie mai mult?... N-am dreptate, vere Gângule?

GÂNGU (căutând la ornic): Aud?... opt ceasuri.

IORGU: Ah, mon cher oncle!... Ce-mi pomenești d-ta de grâu, de vin și de vite?... Aceste materialuri sunt bune cu adevărat, dar nu aduc nici o înaintire inteligenței... Ce ne folosește că avem cele trebuincioase pentru hrana trupului, dacă mintea moare de foame?

PRIETENUL (către alt prieten): Ian auzi, vere Constandine, zice că mintea moare de foame... (Pufnește de râs.)

IORGU: Ce-i o țară fără canaluri, fără comerț, fără industrie, fără drumuri, fără lib...

GÂNGU (strănută tare): Aferim!

PRIETENUL (către alt prieten): Auzi, vere, zice că n-avem drumuri?... dar el pe ce-a venit cu poșta?...

DAMIAN: Ian ascultă, Iorgule... dacă vrei să-mi faci mulțumire, te poftesc... altă dată să nu mă mai amețești cu astfel de fleacuri... Țara Moldovei îi binecuvântată de Dumnezeu! și cine nu știe s-o iubească și s-o prețuiască nu-i vrednic să-i mănânce pâinea și sarea.

GÂNGU (strănută): Aferim!... vrei tabac?

DAMIAN (luând o priză): Foarte mulțumesc. (Strănută.)

TOȚI: Să-ți fie de bine!

DAMIAN: Amin!

(Se aud lăutarii afară.)

DAMIAN: Iaca și scripcarii!... Hai să ne punem la masă.

TOȚI: Haideți, haideți!

IORGU (dă brațul Gahiței): Madamă, fi-voi destul de felice ca să nu-mi refuzarisești brațul?

GAHIȚA: Ce se potrivește!... sunt foarte flatarisită...

IORGU: Fiind lângă d-ta la masă, mă voi crede în sânul civilizației din Sadagura.

GAHIȚA: Nu mai puțin și eu mă voi suvenarisi de Cernăuți.

(Lăutarii intră cântând pe ușa din fund, trec scena și ies pe ușa din dreapta. După ei ies Iorgu și Gahița, dându-și brațul, pe urmă ies prietenii și, în sfârșit, Damian și Gângu.)

DAMIAN (lui Gângu): Tare-s îngrijit, măi Gângule, despre Iorgu!... ce socoți și tu?

GÂNGU: Dac-a ploua, pun rămășag. (Ies amândoi.)

(În tot timpul scenei a 8-a se aud lăutarii în culisele din dreapta și din timp în timp câte un “Vivat!”)