SCENA VII

ȚĂRANII TOȚI, GÂNGU, DAMIAN, PRIETENI

(Intră toți prin stânga.)

DAMIAN: Ce ziceți, măi proștilor, de Cocus Mocus și de sălbatic?... unde-i? să-l văd și eu cum mănâncă foc și bea smoală clocotită?... auzi poznă, măi Gângule?

GÂNGU: Cine? Elenuța?... sărmana!... toată ziua plânge de când a aflat că și-a pierdut pe Iorgu, logodnicul ei.

DAMIAN: Nu-mi mai pomeni de el, că mă supăr.

GÂNGU: Ei, da și tu te-ai arătat prea aspru... ce dracu!... Iorgu-i tânăr și trebuie să-i iertăm dacă-i zburdă inima... Adă-ți aminte ce făceam noi când eram de vârsta lui... când beam vutca în fesuri și-n papucii cucoanelor...

DAMIAN: Foarte bine; dar pentru ce să mă-nșele?... de ce să-și lepede numele tătâni-său?.... de ce să facă datorii ca un boier mare?... Auzi!... monsiu Rosmarinovici și nu Damian!... asta, frate, nu i-oi ierta-o niciodată... Cine se rușinează de numele tătâni-său nu merită să fie nici om!... De-aceea l-am lăsat și eu pe mâinile comisarilor... doar i s-a mai liniști sângele șezând cătăva vreme la răcoare.

GÂNGU: Aud?... să se-mpuște?... mai știi ce?... Ea!... se poate… Tinerilor de astăzi nu le prea sufli-n borș...

DAMIAN: Ce vorbești, surdule, de împușcat?... El!... Iorgu!... Ba să ferească Dumnezeu!. Auzi?... Gugulea moșului!... să-l ferească Dumnezeu!

(Se preumblă tulburat.)

UN ȚĂRAN: Cucoane Enachi, s-aude-o poștă.

DAMIAN: Cine să fie?

KIULAFOGLU (în culise): Ma staso, Zoița, psihi mu, se vino și eu, țe fuzi așa iute? ca o caprița?

DAMIAN: Îi comisul Agamemnon…