Într-o seară pe Piațetă

Mocenigo cel frumos:

„Biondinetă, Biondinetă!

— Zise-n calea mea voios —

„Știi tu, dragă Venețiană,

Că Madona ta ți-a dat

Mâini mici de patriciană

Și ochi mari de sărutat?

Știi tu iar că mie-mi pare,

Cospeto! mare păcat

Să porți apă de vânzare

Pe-al tău umăr delicat?

Vin' cu mine, dragă vină.

Eu voiesc să te deprinzi

A domni ca o regină

În palaturi de oglinzi.”

Într-o zi, lângă fântână,

Tițiano-mi zise-ncet:

„Nu e-n stare nicio mână

Ca să cerce-al tău portret.

Dar mă jur pe mândrul soare!

Dac-ai vrea pe loc a sta,

Să te fac nemuritoare,

Cercând numai umbra ta.”

Azi prin neguri, dimineață,

Noul Doge mă zări

Și pe-a lui San-Marco piață

Din palat se coborî:

„Venețiană tinerică,

Biondineto! — zise el —

Mâine-n marea Adriatică

Am s-arunc acest inel.

Mâine în purpură și-n aur

Am să fiu încoronat,

‎Și pe vechiul Bucentaur

Prin Veneția purtat.

Zi că vrei a-mi fi soție,

Și eu jur pe sfântul Marc

Să-ți închin, Biondină, ție

Toată fala de monarh.”

Da Biondina cea cuminte,

Drumul repede urmând,

La tustrei, cu dulci cuvinte,

Le răspunse-așa râzând:

„Nu-i oglindă mai curată,

Nu-i portret mai îngeresc

Decât cel ce mi s-arată

În fântână când privesc.

Nu sunt semne de mârire

Nici inele de rubin,

Cu mai dulce strălucire

Decât ochii lui Tonin.

Ca gondola-i din Piațetă

Nu e tron mai de dorit,

Când pe draga-i Biondinetă

El o plimba fericit!”