La Veneția mult duioasă

Duios zboară gândul meu,

Când, în noaptea-ntunecoasă,

Pe simțirea-mi dureroasă

Se abate dorul greu.

Astfel pasărea rănită

De un șarpe otrăvit

Zboară, zboară obosită

Și s-abate amorțită

Lângă cuibu-i înflorit.

O! Venețio mult măreață!

Cine a putut gusta

A iubirilor dulceață

În poetica ta viață

Vecinic nu te va uita!

Te iubesc în a ta jale,

În veșmântul tău cernit,

Și în gondolele tale

Ce se pierd printre canale

Ca un vis neisprăvit.

Te iubesc cu dor fierbinte

În frumosul tău trecut

Și-n aducerea-aminte

Ale dragostelor sfinte

Ș-a ființei ce-am pierdut!