Bătrânul Dan trăiește ca șoimul singuratic,

În peșteră de stâncă, pe-un munte păduratic,

Privind cu veselie cum soarele răsare,

Dând viață luminoasă cu-o caldă sărutare,

Privind cu jale lungă cum soarele apune...

Așa și el apus-a din zile mari și bune!

Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,

Ca pe un gol de munte o stâncă solitară,

Dincolo din morminte el trist acum privește

O tainică fantasmă ce-n zare s-adâncește,

Fantasma drăgălașă a verdei tinereți

Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneți,

Și zice: Timpul rece apasă umărul meu

Și cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu!

O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasă!

Când, când s-a toci oare a vremii lungă coasă!

Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,

Iar munții, albi ca dânsul, se-nclină-n depărtare...

Ai timpilor eroici imagine augustă,

Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă

Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău!

El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.

Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie

Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,

Și mult iubea când țara striga: La luptă, Dane!

Să vânture ca pleava oștirile dușmane.

Atunci a lui mânie ca trăsnetul era,

În patru mari hotare tuna și fulgera,

Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi

Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei.

Ades el pleca singur prin codri fioroși,

În care luceau noaptea oțeluri și ochi roși,

Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,

Viteazul cu blândețe îl dezmierda grăind:

N-aibi grijă, măi șoimane! eu am și duc cu mine

O vrajă rea de dușmani și bună pentru tine.

Și murgu-și lua calea în liniște deplină

Prin codri fără drumuri și fără de lumină.

Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț

Făceau un cortegi falnic eroului drumeț.

Încrederea-nflorește în inimile mari!