Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari

Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte

Ș-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte.

O! frate, zice unul, un vânt în miez de noapte

Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste șoapte!...

E sabie în țară! au năvălit tătarii!

Ș-acum în bălți de sânge își joacă armăsarii!

Așa! răspunde altul, colo în depărtare

Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare!

Ard satele române! ard holdele-n câmpii!

Ard codrii!... Sub robie cad fete și copii.

Și-n fumul ce se nalță cu larme zgomotoase

Zbor suflete gonite din trupuri sângeroase!

Bătrânul Dan aude, suspină și nu crede!

Dar iată că pe ceruri din patru părți el vede

Trecând un stol de vulturi urmați de uli gramadă,

Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă.

Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.

La luptă, Dane! țara-i în jac, țara-i în foc!

Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui,

Și paloșul lucește voios în mâna lui.

Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână

Și simte că tot bate o inimă română.

El zice cu mândrie, nălțând privirea-n sus:

Pe inimă și paloș rugina nu s-a pus.

O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai

Pân ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai!

Fă tu să-mi pară numai atunci paloșul greu,

Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu,

Ș-atunci inima numai de-a bate să încete

Când voi culca sub țărnă a dușmanilor cete!

Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i șale,

Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale.