Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul său,

Luând pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.

El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,

Precum un lup din codri ce-a fost de câini gonit.

Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.

Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,

Dar când revine, palid, din lunga-i desperare,

În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.

El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrânul.

Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul!

Ghiaur! zice tătarul cu inima haină,

Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?

Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul,

Căci are să renască mai fragedă la anul!

Ghirai cade pe gânduri, lăsându-și capu-n piept,

Și, îmblânzindu-și glasul: O! Dan! Om înțelept!

Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renume

Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.

Pe mulți tătari cuprins-ai de-ai morții reci fiori!

Acum îți veni rândul și ție ca să mori.

Privește! lângă ușă călăul te pândește

Cu ștreangul și cu pala ce-n mână-i zângănește.

Un semn, și capu-ți zboară la câini și la vultúri,

Și sufletu-ți se pierde în lumea de ghiauri.

Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,

Gândind la bătrânețea ce-apasă-al meu părinte,

Și vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta

De vrei tu să te lepezi acum de legea ta!

Creștinul Dan, bătrânul cu suflet luminos,

Înalță-a lui statură și zice maiestos:

Ceahlăul sub furtună nu scade mușuroi!

Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi.

Deci, nu-mi convine viața mișelnic câștigată,

Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.

Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,

Un vierme ce mănâncă albeața din obraz.

Cui place să roșească, roșească... eu nu vreu

Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.

Alb am trăit un secol pe plaiul strămoșesc

Și vreau cu fața albă senin să mă sfârșesc,

Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,

Mormântul meu să fie curat și alb ca mine!

Așa m-a deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie!

La trai fără mustrare și fără prihănie.

Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri.

Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,

Departe ea de mine!... mai drept e ca să mor!...

Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,

Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele

Să mai sărut o dată pământul țării mele!

Uimit, Ghirai se scoală, cu mâna lui desface

Unealta de robie sub care leul zace,

Cumplitul lanț ce-l leagă cu strânse noduri sute,

Și zice grabnic: Tată, ia calul meu și du-te!

Bătrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece,

Și-n aerul Moldovei se umflă pieptu-i rece,

Și inima lui crește, și ochii-i plini de jale

Cu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.

Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce,

Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce

Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște

Pământul ce tresare și care-l recunoaște...

Apoi el se întoarce la hanul, intră-n cort,

Suspină, șovăiește și, palid, cade mort!

Iar hanul, lung privindu-l, rostește cu durere:

O! Dan viteaz ca tine, ferice care piere,

Având o viață verde în timpul tinereții,

Și albă ca zăpada în iarna bătrâneții...