Ursan năval' s-aruncǎ în neagra tătărime,

Croind o pârte largă prin deasa ei mulțime.

Sub mână-i buzduganul, unealtă de pieire,

Ca un balaur face în juru-i o rotire,

Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins

Sărmanu-nchide ochii și soarele-i s-a stins!

În lături, înainte, în urmă-i totul moare!

Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,

Și-n urmă, și-mpregiuru-i, și-n lături semănate

Zac sute de cadavre cu capete sfărmate.

Și astfel ne-mpăcatul Ursan mereu lucrează,

Și spre apus prin sânge mereu înaintează.

Ca dânsul, Dan bătrânul, erou întinerit,

Tot vine după paloș spre mândrul răsărit.

El intră și se-ndeasă în gloata tremurândă

Ca junghiul cel de moarte în inima plăpândă,

Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgie

Tot cade-n dreapta,-n stânga și taie-n carne vie...

Fug toți și pier din cale-i!... El strigă: Steie față

Cui place vitejia, cui s-a urât de viață!

Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,

Căci el se-naintează precum un stâlp de pară,

Și cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,

Îi pare că alt soare se-nalță din apus.

Și astfel ambii oaspeți ai morții ne-mpăcate

Cosesc la vieți în floare pe straturi sângerate

Ș-ajung ei față-n față prin apriga furtună,

Și armele lor ude cruciș le împreună.

Noroc ție, Ursane!

Și ție, tot noroc!

Dar n-a sfârșit cuvântul Ursan și cade-n loc,

Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adânc.

El scapă buzduganul, se pleacă pe oblânc

Și greu se prăbușește c-un geamăt de pe cal.

Tătarii ca zăvozii pe dânsul dau năval!

În lături, litfe! strigă la ei viteazul Dan,

Punându-se de pază la capul lui Ursan.

Cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă,

Amenințând cu ochii tătarii, mi-i așteaptă

Precum așteaptă zimbrul de lupi înconjurat

Să-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat.

Dar nici gândesc păgânii să deie piept cu el,

Căci paloșu-i năprasnic e vultur de oțel.

Retrași în jur deoparte, nemernici, sperieți,

Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți,

Și Dan, lovit în coaste, șoptește cu oftare:

Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare!

Zicând, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mână

Și paloșul lui ține în loc ceata păgână.

O! Dane căpitane! puterile-ți slăbesc

Și norii pe deasupră-ți trecând se învârtesc.

Tu mori! și tătărimea s-apropie de tine!

Dar iată din pustiuri un alb vârtej că vine

Și trece prin urdie ca printr-un lan de grâu.

E un voinic călare pe-un cal ce n-are frâu,

Voinic, în brâu cu paloș și pe grumaz cu salbă.

E Fulga, ce apare ca o fantasmă albă

Și grabnic pe-al ei tată răpește din grămadă,

Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă.

Alah! răcnesc tătarii cătând cu groază-n urmă...

Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă?

Ei văd curgând pe dealuri arcașii din Orhei

Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei!

Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă

Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,

Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,

Cum pleacă din câmpie un nor întins de corbi.

Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămâne!

Și cade, mic sau mare, pe mâinile române!

În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,

Nici chiar în sân de mamă nu poate-avea scăpare.

O știu de mult tătarii, o știu de la bătrâni

Și fug, nevrând s-asculte de șefi, de-ai lor stăpâni.

Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimântat.

Cel viu uită și lasă pe mortul ne-ngropat

Și făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgân,

Că-n umbra fiecărui s-avântă un român!

Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verde

Privind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde.

Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupte

Apar grămezi de leșuri, grămezi de arme rupte,

De cai uciși, de care, de corturi risipite,

Și tuiurile oastei de oaste părăsite

O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fală,

Cai, steaguri, cete mândre, strălucitoare arme,

Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,

A fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme!