Albert, craiul Lehiei, făcut-a un vis mare,

Un vis de năvălire, de-nvingeri glorioase!

El se văzu puternic, pe-un armăsar călare,

Înfiorând cu spada-i popoare numeroase.

Din Miazăzi fierbinte în recea Miazănoapte,

Din Răsăritul mândru l-Apusul lucitor

El auzi prin visu-i mii, mii de mii de șoapte

Crescând în zgomot falnic, gigantic, imnător,

Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume,

Purtând, nălțând ca fală un nume... al său nume!

Albert, craiul Lehiei, trufaș, semeț, ușor,

Ademenit, se crede stăpân pe viitor

Ș-aruncă ochi de pradă pe țările vecine:

Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine?

El stă puțin pe gânduri, apoi cu mare glas:

Moldova este pragul întâiului meu pas!

În țara acea mica, neîncetat lovită

De dușmani fără număr și-n veci nebiruită,

În care toți bărbații sunt zmei ce s-au luptat

Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat,

Și unde pe sub iarbă câmpiile frumoase

Ascund troiene albe de-a dușmanilor oase,

Un domn viteaz, un Ștefan, adună de mulți ani

O glorie ce-i demnă de-ai lumii suverani.

Voi merge la Moldova, la Ștefan drept voi merge,

Și luciul de pe frunte-i cu spada mea voi șterge,

Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,

Vedea-va-n loc de soare al meu chip strălucit!

A zis, și-n nerăbdare-i pe lângă el în grabă

Adună-a lui armată deprinsă la omor,

Urdie numeroasă de fiare ce se-ntreabă:

Spre care orizonturi sălta-vom noi în zbor?

În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare

Să-l rupem într-o clipă, să-l roadem, înghițim?

În care țări: teutone, române sau maghiare

Vrea Albert, craiul nostru, pustiul să-l lățim?

Așa zicea cu fală a lui Albert oștime,

În cete adunată pe câmpul din Dombrova,

Când, prin văzduh, deodată, o gură din mulțime

Rosti cu glas de taur sălbatic: La Moldova!

Ura! strigă lehimea, întocmai ca un tunet,

Și văi și munți și codri răspunseră-n răsunet

Ura!... și-n dor de sânge armata crunt aprinsă

Ca un șuvoi de toamnă pe drumuri se întinse,

Cu tunuri largi și grele, cu flinte lungi, cu spade

Ce viu luceau la șolduri și-n teacă zângăneau,

Cu armăsari zburdalnici ce vesel nechezeau,

Mergând toți, cai și oameni, să calce și să prade.

În fruntea lor magnații mândri, bătrâni și tineri:

Toporski veteranul ce poartă barbă albă

Înconjurat de neamuri: feciori, nepoți și gineri,

Formându-i o vitează și glorioasă salbă.

Drodeck, zis Falcă-Tare, ce-n gândul lui se jură

Atâți români să darme câți are dinți în gură.

Zciusko neîmpăcatul, cu brațe lungi și tari,

Care-n Bugeac ucis-a trei sute de tătari.

Biela cel nalt, subțire ca trestia de baltă,

Ce-n lupte sângeroase ca dânsa se mlădie,

Cu sabia-i turcească tăind în carne vie,

Pe când fugaru-i sprinten nechează, mușcă, saltă.

Gorow și Zablotowski, amici jurați pe moarte

Să-mpartă soarta bună, să-nvingă rele soarte,

Și care în trei rânduri scăpat-au din robie,

Prin degetele morții trecând cu vitejie.

Ei zbor pe doi cai gemeni, râzând în hohot mare

Cu alți ca dânșii tineri, baroni, comți palatini;

Glence din Pocuția, Zbaloș Litfan ce are

Un cârd pletos de zimbri în codri de arini.

Gavril de Moravița, frații Grotov, Huminski,

Mardela Veneticul, Tecelski și Pruhninski,

Iarmeric Mazovitul și Kozjatic Ucranul,

Ce crește cai sălbatici și-i prinde cu arcanul.

Ei merg, bătând din pinteni!... Zburdalnica lor ceată

Străluce de departe în haine poleite:

Dulămi cu flori de aur la piept împodobite

Și-ncinse cu paftale de piatră nestemată,

Ciapce purtând un vultur și pene la mijloc,

Încălțăminte roșii de piele de Maroc,

Și frâie țintuite, și argintate șele,

Și armorii cusute pe colțuri de harșele.

Ei merg jucându-și caii, și veseli între ei

Vorbind de cai, de lupte, de-amor și de femei,

Tot ce-i mai scump în lume și dă un farmec vieții

Pe timpul mult ferice și viu al tinereții.

Ei merg precum ar merge la simplă vânătoare,

Glumind în nepăsare de moartea ce-au să-nfrunte,

Urmați de steaguri multe, urmând în foc de soare

Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte...

Și astfel în Moldova ei dau cu toți navală!

Dar când trecu hotarul, al regelui cal tare

Se poticni... O buhnă țipă în ziua mare,

Și moartea-și găsi coasa în acea zi fatală!