Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite,

Ce freamăt de suspinuri, de glasuri nădușite

S-aud în sânul nopții prin neagra-ntunecime

Și către munți se-ndreaptă l-a codrilor desime?

Din când în când sub nouri, trecând ca o săgeată,

Clipește o lumină și ca prin vis arată

Bătrâni cu fruntea goală plecată spre pământ,

Femei cu prunci în brațe și pletele în vânt,

Copile spăimântate mânând turme de oi

Și flăcăuași în fugă mânând cârduri de boi.

Pe jos, pe cai, în grabă toți părăsindu-și satul,

Fugând cu vaiet, lacrimi, căci i-a ajuns păcatul,

Se duc pribegi și palizi, în sân de mănăstiri.

Dar unde sunt bărbații, voinicii, junii, tarii,

Să-și apere părinții, nevestele și pruncii?

Când suflă grea furtună pe ramurile luncii

Ș-o zguduie, ș-o darmă, ah! unde sunt stejarii?

Stejarii sunt la locul lor, față cu furtuna!

. . . . . . . . . . . . . . . .

Acum de zece zile și zece nopți totuna,

Din munți și pân la Nistru, pe culme și pe dealuri,

Lungi buciume răsună, dând tainice semnaluri;

Și călărași din fugă prin sate, prin orașe

Crainesc: Săriți cu toții pe litfele trufașe!

Viteazul Ștefan-vodă vă cheamă-n vitejie.

Cine-i mișel să fugă, cine-i român să vie!

Toți au răspuns: "Trăiască Moldova! și s-au dus.

Pe loc tot omul verde ce poartă capul sus

Și-a sărutat odorii, și-a ascuțit toporul,

Și-a prins din câmp fugarul ce-i sprinten ca o ciută,

'&

Apoi, făcându-și cruce, zicând un: Doamne-ajută!,

Ca șoimul de la cuibu-i voios și-a luat zborul.

Astfel din țara-ntreagă plec cete înmiite

Cu arce, barde, coase și ghioage țintuite,

Purtând căciuli de oaie, mintene-n flori cusute

Și barbe neatinse, al bărbăției semn.

Ei merg de-a drept prin codri, pe lungi cărări pierdute

Călări pe șele goale, cu scările de lemn,

Și trec în zbor prin arbori ca demoni de urgie,

Și umbra scânteiază de-a ochilor mânie.

Tot astfel și boierii, stăpânii de moșii.

Înconjurați de gloate, din casele lor pleacă,

Privind cu mulțumire zburdalnicii lor fii

Cum știu să-și poarte caii și-n fugă să se-ntreacă.

Soții, surori și mame suspină-n urma lor;

Dar ei alerg ferice la câmpul de omor.

Coman de la Comana, un uriaș de munte

Ce intră prin bârloage și prinde urșii vii,

Aduce după dânsul mulți vânători de frunte,

Născuți pe plaiuri nalte, trăiți în vijelii.

Balaur de la Galu, Ciolpan din Pipirig

Râd și de frigul morții cum râd de-al iernii frig;

Și mulți cobor din munte ca lava din vulcan,

De soiul lui Balaur, de soiul lui Ciolpan.

Velcea, bastard lui Șarpe, ca șarpele pe apă

Alunecă prin dușmani și mult cumplit îi mușcă.

În luptă, când i-e sete, cu sânge se adapă,

Și drept potir el are o țevie de pușcă.

El vine din Hârtoape cu Purice-Movilă

Și cu Roman-Pribeagul, ce nu mai știu de milă.

Scheianul și Mircescul, vecini de pe Siret,

Învingători de unguri, s-au prins cu jurământ

Nici chiar sub brațul morții să nu dea îndărăt

Pân n-or intra cu leahul pe-al leahului pământ,

Și Zimbrul de la Scheie și Zimbrul din Mircești

Se duc să ia în coarne pe vulturii leșești.

Bătrânul Matei Cârjă are-mprejurul lui

Cinci sute de năprasnici ce vin dinspre Vaslui,

Toți racoveni!... Iar Cârjă, om înțelept și harnic,

E-n floare când se simte călare pe Șargan.

Glumeț, îi place-a zice lui Negrea, viteaz darnic ²⁷⁶ :

Am să mă fac, nepoate, din Cârjă buzdugan!

Negrea, zâmbind, răspunde: Ai cârja bătrâneții

La sfaturi, iar în luptă ai brațul tinereții.

Și, ajungând cu toții la Racova devale,

O cruce luminoasă le se-arăta în cale.

Așa, cu mic, cu mare, apărătorii țării,

Ieșiți ca frunza-n codri la vântul primăverii,

Din văi adânci se urcă, din piscuri se cobor,

Trec râpile în salturi, trec râurile-not

Ș-aleargă-n neodihnă, voinicii, cât ce pot

La glasul țării scumpe ce-i cheamă-n ajutor.

Merg unii cu grăbire spre codrii Bucovinei,

Ș-acolo se adună la strâmtele potici,

Pândind, ca vânătorii, mișcările jivinei,

Și tot rugând: .ă, Doamne, să treacă pe aici!

Merg alții la Suceava să facă pe Albert

A pierde oaste multă și mult timp în deșert;

Iar alții la Cotnarul iubit și podgoriu,

Pe unde stau cu oastea Bogdan, domnescul fiu,

Tăutu cu mintea coaptă, Costea cu ochi semeț,

Și Trotușan și Boldur, cu suflet îndrăzneț,

Și unde Ștefan-vodă înfipt-a steagul său,

Strigând la cer: Ajută-mi, o! sfinte Dumnezeu!