În mijlocul câmpiei întinsă ce se pierde

Sub zarea albăstrie cu-a ei comoară verde,

Culcat pe spate șede voinicul bivolar

Briar, ce n-are-n lume decât un gros stejar,

Un bun și scump tovarăș de lupte crâncenite,

Cioplit în chip de ghioagă cu falii oțelite.

Alesu-l-au el singur în codrul îndesat,

Jupitu-l-au de coajă, prin foc el l-au uscat,

Apoi, ieșind în vale cu ghioaga subsoară,

Acum se simte vesel că are-o sorioară.

Știu bivolii de dânsa și-n laturi se feresc,

Și, cât stau la pășune, cu ochiul o pândesc,

Căci dacă-n depărtare se răzlețesc de turmă,

Cumplita ghioagă zboară vârtej pe a lor urmă.

Și bivolii sălbatici, nebuni de groaza ei,

Revin la cârd în fugă, supuși ca niște miei.

Știu lupii, hoți de noapte ce ies la vânătoare

Când cerul se ascunde în neagra-nvelitoare,

Și-n poalele pădurii, sub crânguri tupilați,

Privesc duios la bivoli ce-n iarbă stau culcați,

Dar nu-ndrăznesc să iasă din umbră mai devale,

Căci ghioaga păzitoare le stă în ochi și-n cale.

Știu încă și tătarii din Crâm și din Bugeac

De groaznica-i lovire de moarte, fără leac.

O știu de când o ceată păgână, rătăcită,

Scăpat-au peste Nistru amar jumătățită,

Și-acum, în tremur, zice năprasnicul tătar :

„Allah să te ferească de ghioaga lui Briar!”