Briar, cu-a sale brațe sub capul lui crucite,

Cu pletele-i mițoase în iarbă încâlcite,

Privește pe d-asupra-i cum trec necontenit

Nori lungi și vulturi ageri în zbor neobosit,

Și mintea lui furată de-a cerului mișcare

Se pierde-n aiurire plutind sub bolta mare,

Se duce prin lumină săltând din nor în nor,

Se prinde de aripa ce zboară mai ușor,

Iar noaptea rătăcește afund din stele-n stele,

Cătând să-și vază visul cu ochii printre ele.

Ce vis?... El ce trăise ca șoimul izolat,

Din răvărsatul vieții pe lume-nstrăinat,

Crescut în înfrățire cu iarba și cu vântul,

Având de templu cerul și de culcuș pământul;

El, oaspele câmpiei, născut pe al ei sin,

Scăldat în foc de soare și-n limpede senin,

Ce nu văzuse încă nici sate, nici orașe,

Nici florile-omenirei cu chipuri drăgălașe;

El, care ziua-ntreagă se-ngână cu un pai,

Și-n cânticul de paseri surprinde-un dulce grai,

Ce vis frământă gându-i, ce taină spune-ades

Și stelelor din ceruri, și florilor din șes?