Briar din acea clipă trezit, transfigurat,

E dus cu mintea-n visul ce-i pare c-au visat,

Luptând cu gânduri nouă, cu simț de lungă jale

Și cu mirarea vie a gândurilor sale.

Văzut-au, nevăzut-au minunea ce-au văzut?...

În inima lui zace un dor nepriceput,

Și cât e ziua lungă și cât e noaptea lată,

Nu poate-a-și rupe dorul și gândul de la fată.

Ades el poartă ochii pe veșteda câmpie,

Și-i pare mult mai largă, părindu-i mai pustie,

Căci zâna nu mai vine voios a o-nflori.

El sufere de-o taină și-i place a suferi,

Grăind în faptul zilei cu iarba, cu izvorul,

Și seara cu amurgul, cu vântul, cu mohorul,

Cu vulturii, cu șoimii ce vin de peste plai...

Ah! unde-i cea minune sosită de la rai

Ce-n inimă-i vărsat-au o mult fierbinte rouă

Și l-au făcut să treacă din viață-n viață nouă?

Dar iarba îi răspunde pe câmp îngălbinind,

Izvorul viu și rece prin iarbă șerpuind,

Și vulturul sub ceruri nălțându-se-n rotire,

Și vântul, val de aer, trecând în vâjâire.

Toți sunt în nepăsare, toți iute-l părăsesc,

Chiar bivolii dumesnici de el se răzlețesc,

Și numai, numai ghioaga din tufele uscate

Se pare că-l jălește duios ca pe un frate...