Trei zile sunt acuma de când pe-o seară lină

Văzut-au o minune zburând pe sub lumină,

O fată alungată de-un bivol cu ochi crunți.

Era domnița, fiica lui Dragoș de la munți,

Scăpată din robia tatarilor, calare

Pe-un zmeu care la goană păreche nu mai are.

Fugea de groază calul și iute-n câmp sărea,

Dar bivolul sălbatic de-aproape-l urmărea,

Răgând, mișcând din coarne, plecându-și fruntea largă,

Cercând pe cal din fugă să-l prindă și să-l spargă.

Briar zări copila!... Viu fulger se izbi

Zvârlind în bivol ghioaga menită de-a-l zdrobi.

Se puse drept în cale-i, se prinse de-a lui coarne

Și-i frânse coarda-n luptă, sucind-o să-l răstoarne,

Iar bivolul rămase pe iarbă neclintit...

Atunci copila dulce i-au zis cu glas uimit:

"Voinice! să ai parte în viață de iubire!"

Ș-au dispărut din ochii-i precum o nălucire.