De când erau ca iarba anticii codri deși

Și mici ca mușuroaie Carpații urieși,

Și văile profunde, și latele vâlcele

Ca pe o apă lină ușoare vălurele;

De când în lume lupii erau păstori de oi

Și urșii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;

De când purta-n cosițe Ileana Cosânzeană

O floare cântătoare, o floare năzdrăvană,

N-a fost copilă-n viață mai dulce, mai aleasă

Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!

Născută-n faptul zilei cu fața-n răsărit,

Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit,

Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,

Cu ultima lor rază așa minune vie.

Și astfel, de lumina cerească dezmierdată,

Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;

Ș-acum e fala lumii, a minții încântare,

Al inimilor farmec, a ochilor mirare.

Tot omul care-o vede, răpit, uimit simțește

Că parcă se renaște, că inima lui crește,

Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,

Că mii de păsări cântă în sânu-i și pe-afară.

Ea are-o față albă de flori de lăcrimioare

Și ochi cerești, albaștri ca floarea de cicoare,

Ș-un păr ce strălucește pe fruntea sa bălaie

Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie,

Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare

Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.

Ea poartă haine scumpe, ușoare, descântate,

Din fire de păianjen țesute și lucrate,

Prin care tainic saltă luciri de forme albe,

Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,

Precum acele slabe văpăi tremurătoare

Prin frunze răspândite de luna gânditoare.

Aprinșii ochi ai nopții în juru-i scânteiază,

Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează,

Și lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri,

Voind ca să pătrundă prin ițele subțiri.

Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune,

Din soarele-răsare și pân la soare-apune

Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,

Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.

Și-i zice: Însuși cerul spre tine se înclină...

Frumuseța-i o coroană pe frunte de regină!