Și mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură,

Că Lia fură ochii, și mințile le fură;

Și dus-o-au pe aripi în locuri depărtate

Cocoarele-n triunghiuri prin aer înșirate,

Și spus-a vântul ager, în veci neodihnit,

Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.

În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,

De peste munți, din funduri, de peste nouă mări

Cei mai viteji și mândri feciori de împărați,

Vrăjiți de-a fi pe viață de Lia fermecați.

Venit-au Roșul, craiul înaltelor lungi plaiuri,

Și Albul ce domnește pe douăzeci de raiuri,

Și Peneș-împăratul, arcaș cu ochiul ținteș,

Ce are-n tolbă fulgeri și-n grajd pe calul Vinteș;

Și alții, mulți ca frunza, mânați de-a lor iubire

Cu Lia drăgălașă să cate împețire.

Dar nici își pleacă ochii la ei frumoasa fată,

Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,

Ci vecinic ea privește cu drag la mândrul soare!

Și, tot privind lumina din fața-i arzătoare,

Cu lacrimi i se umplu albaștrii ochi frumoși.

Ei plâng!... de ce plâng însă luceferii duioși?

De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,

De-o gingașă dorință, de-o taină nepătrunsă?

Ah! taina ei n-o știe nici zâna ce-o iubește,

N-o știe căpătâiul pe care odihnește,

Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie,

Nici cerul, nici pământul!... dar umbra să o știe!

Ades copila, pradă gândirii ce-o răpește,

Se scaldă în lumină, cu soarele grăiește

Și zice: Tu, al lumii monarc strălucitor!

O! splendidă comoară de viață și amor!

Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!

Tu, singura-mi dorință, tu, dulcele meu mire!

Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale,

Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale,

Să fii al meu și numai al meu, o! mândre soare,

Să nu mai plâng de moarte când tu săruți o floare,

Căci te urăsc atunce... cu dragoste și dor,

Și văd că de-acea ură duioasă am să mor!

Ea zice și se simte de raze inundată.

Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată:

Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul

De-a-ți asculta îndemnul, de-a-ți împlini cuvântul,

Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare!

El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are

Și unde începutul se leagă cu sfârșitul,

Și unde-și pierde mintea și pașii rătăcitul.

Ah! Lia, te gândește că soarele-i cu dar

De viață și de moarte, că-i dulce și amar!

El dă junie lumii, iubire, fericire,

La plante, cuiburi, inimii el dă însuflețire,

Dar raza-i ce învie e rază și de foc

Ce arde crinul fraged și tristul siminoc,

Și râurile soarbe, și păsări săgetează,

Și umbra o înghite când soarele-i amiază.

Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.

Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria

De-oi ști că-n a mea cale voi face totdeauna

Din șapte nopți o noapte, din șapte zile una,

M-oi duce mult departe c-un repede avânt,

Departe, unde cerul se lasă pe pământ,

Pe unde munții falnici apar ca nourele,

Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.

M-oi duce pân mi-oi găsi ursitul

Ș-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,

Căci vreau să-i privesc fața ca să-mi alin durerea,

Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!

Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!

Dar fie! unde-i merge, și eu mă duc cu tine.