A doua zi, pe timpul minunilor visate,

Când faptul dimineții la ușa nopții bate,

Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină,

Simțește că e-n lume o stranie lumină.

Ea merge cu grăbire la patul unde crede

C-a trebuit să doarmă străinul... și ea vede

(Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),

Ea vede-n așternutu-i flori vii ca de zapadă.

Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!

Nici una veștezită! Străinul oaspe-i fată!

Apoi, în tulburarea-i de crudă presimțire,

Înalță ochii-n ceruri și vede cu-oțerire...

Ce vede?

Pe zenitul adânc, înflăcărat,

Mărețul soare plană! și caru-i înhămat

Cu nouă cai de raze, ce-n spațiu l-au răpit,

Cutrieră cerescul întins nemărginit.

Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor

Și frâiele scăpate de-a lung în aer zbor;

Iar soarele ferice, dând lumilor uitare,

Cu Lia legănată pe sânul lui apare,

Și lumile-nundate sub flăcări arzătoare

Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare...

Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău,

Tu, care-mi răpești viața, răpind pe fiul meu!

Și mama cade moartă!

Ea cade! dar urgia,

Dar cruntul blestem zboară, se suie pân la Lia,

Ș-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,

Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Ah! mare i-a fost visul și scurtă fericirea!

Iubirea i-a dat moartea și moartea nemurirea!

Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie

De-o mică, drăgălașă, duioasă ciocârlie

Ce vecinic către soare se-nalță-n adorare,

Chemându-l, primăvara, cu dulcea ei cântare!

1875, mai