Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină
Cântând o melodie simfonică, marină,
Ajunge Lia grabnic la insula dorită,
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.
Copila-n haine mândre de fiu împărătesc
S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
O spun mai mult că-i fată decât că e fecior.
Ea intră în palatul acel de feerie
Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,
Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni
Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,
Și iată că zărește a lui bătrână mamă,
Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!
De când nu era încă pământul care este,
De când tot ce e-n lume era numai poveste
Și raza de lumină și razele căldurii
Erau comori ascunse în haosul naturii,
A splendidului soare ferice născătoare
Trăiește-n luminoasă și magică splendoare,
Dar tristă și orbită de vecinica-i lucire,
Și-i este scris de soartă atunci numai să vadă
Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.
Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine,
Tresare și întreabă: Ce om, ce fiară, cine
A îndrăznit să vie aice, ș-a pătrunde
În locuri necălcate de pas de om; pe unde
Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăznește,
Nici doru-n rătăcire pierdut nu se oprește?
Copila tremurândă s-apropie și zice:
Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice.
De ești fecior, replică bătrâna îngrijită,
Să-ți fie calea floare și urma înflorită,
Și-n viață să ai parte de soacră iubitoare
Și de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare;
Iar dacă ești tu fată, precum te-arată glasul,
Pe urma ta ușoară întoarce-ți iute pasul
Și piei din aste locuri neatinse și curate,
Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!
. . . . . . . . . . . . . . .
Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă.
Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă;
Când iată că s-aude în lunga depărtare
De cai venind spre casă voioasă nechezare,
Și iată că palatul se umple deodată
Cu zilnica lumină din lume adunată;
Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ș-a umbrelor misteruri.
El vine și apare atât de luminos,
Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!
Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat.
Te bucură de oaspe venit de pe pământ,
Un oaspe blând la suflet și gingaș la cuvânt!
În juru-i mândrul soare se uită cu mirare...
El vede și nu crede, îi pare că îi pare
Și simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină
Sub galeșa ochire a fetei ce suspină.
Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă:
Oricine-ai fi, el zice, ființă, tu, plăpândă!
Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,
Și fie-ți scurt necazul și fericirea lungă!
Pe flori de primăvară obrazu-ți să se culce,
Și fie-ți dulce viața și moartea fie-ți dulce!
Copila îl ascultă pierdută în extaz,
Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Și zice: Mândre soare! lăsat-am scumpa țară
Și casa părintească în timp de primăvară,
Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir;
Și-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,
Cu râuri și cu nouri, cu fluturi și cu stele;
Grăit-am și cu vulturi, cu șoimi, cu rândunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
Ș-acum îți zic eu ție în limba omenească:
Minune mult iubită! Lumină de lumine!
Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!
Și soarele și Lia, pereche de iubire,
În ochi aprinși de doruri îneacă-a lor privire,
Zâmbind unul la altul cu-nduioșire multă.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,
Grăind cu mintea, zice: Să fiu oare-nșelată?
Acest străin să fie oare fecior, sau fată?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!
Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristețe:
Ah! unde mi-e vederea din dalba tinerețe!...
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Când inima presimte!... E fată, sau fecior...
La noapte voi așterne în patu-i albe flori;
De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori,
Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite,
În faptul dimineții vor fi mai înflorite.
Bătrâna-n neastâmpăr se duce șovăind,
Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind.
Atunci voiosul soare, simțind o nouă viață,
O ia pe Lia-n brațe și o sărută-n față
Și-i zice cu-nfocare: Iubita mea mireasă,
În lumea pământeană ai fost împărăteasă;
De-acum tot împreună gustând cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, și tu, dragă, pe mine.
Copila varsă lacrimi; uimită ea simțește
Că inima-i ferice în sânu-i se topește
Ca ziua cea de vară când razele se scurg
Topindu-se în umbra adâncă din amurg.
Și astfel drăgălașii de-a lor iubiri au parte...
Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte,
Nici unul n-are gândul să facă începutul,
Să rupă lanțul dulce ce-i leagă cu sărutul!