Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină

Cântând o melodie simfonică, marină,

Ajunge Lia grabnic la insula dorită,

A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.

Copila-n haine mândre de fiu împărătesc

S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,

Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,

O spun mai mult că-i fată decât că e fecior.

Ea intră în palatul acel de feerie

Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,

Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni

Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,

Și iată că zărește a lui bătrână mamă,

Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!

De când nu era încă pământul care este,

De când tot ce e-n lume era numai poveste

Și raza de lumină și razele căldurii

Erau comori ascunse în haosul naturii,

A splendidului soare ferice născătoare

Trăiește-n luminoasă și magică splendoare,

Dar tristă și orbită de vecinica-i lucire,

Și-i este scris de soartă atunci numai să vadă

Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.

Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine,

Tresare și întreabă: Ce om, ce fiară, cine

A îndrăznit să vie aice, ș-a pătrunde

În locuri necălcate de pas de om; pe unde

Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăznește,

Nici doru-n rătăcire pierdut nu se oprește?

Copila tremurândă s-apropie și zice:

Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice.

De ești fecior, replică bătrâna îngrijită,

Să-ți fie calea floare și urma înflorită,

Și-n viață să ai parte de soacră iubitoare

Și de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare;

Iar dacă ești tu fată, precum te-arată glasul,

Pe urma ta ușoară întoarce-ți iute pasul

Și piei din aste locuri neatinse și curate,

Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!

. . . . . . . . . . . . . . .

Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă.

Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă;

Când iată că s-aude în lunga depărtare

De cai venind spre casă voioasă nechezare,

Și iată că palatul se umple deodată

Cu zilnica lumină din lume adunată;

Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri

Clipirile de stele ș-a umbrelor misteruri.

El vine și apare atât de luminos,

Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.

Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!

Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat.

Te bucură de oaspe venit de pe pământ,

Un oaspe blând la suflet și gingaș la cuvânt!

În juru-i mândrul soare se uită cu mirare...

El vede și nu crede, îi pare că îi pare

Și simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină

Sub galeșa ochire a fetei ce suspină.

Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă:

Oricine-ai fi, el zice, ființă, tu, plăpândă!

Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,

Și fie-ți scurt necazul și fericirea lungă!

Pe flori de primăvară obrazu-ți să se culce,

Și fie-ți dulce viața și moartea fie-ți dulce!

Copila îl ascultă pierdută în extaz,

Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,

Și zice: Mândre soare! lăsat-am scumpa țară

Și casa părintească în timp de primăvară,

Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir;

Și-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,

Cu râuri și cu nouri, cu fluturi și cu stele;

Grăit-am și cu vulturi, cu șoimi, cu rândunele,

Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,

Ș-acum îți zic eu ție în limba omenească:

Minune mult iubită! Lumină de lumine!

Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!

Și soarele și Lia, pereche de iubire,

În ochi aprinși de doruri îneacă-a lor privire,

Zâmbind unul la altul cu-nduioșire multă.

Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,

Grăind cu mintea, zice: Să fiu oare-nșelată?

Acest străin să fie oare fecior, sau fată?

El are glasul dulce, prea dulce, prea duios

De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!

Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristețe:

Ah! unde mi-e vederea din dalba tinerețe!...

Amar de cine are pe ochi un negru nor

Când inima presimte!... E fată, sau fecior...

La noapte voi așterne în patu-i albe flori;

De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori,

Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite,

În faptul dimineții vor fi mai înflorite.

Bătrâna-n neastâmpăr se duce șovăind,

Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind.

Atunci voiosul soare, simțind o nouă viață,

O ia pe Lia-n brațe și o sărută-n față

Și-i zice cu-nfocare: Iubita mea mireasă,

În lumea pământeană ai fost împărăteasă;

De-acum tot împreună gustând cerescul bine,

Eu lumina-voi cerul, și tu, dragă, pe mine.

Copila varsă lacrimi; uimită ea simțește

Că inima-i ferice în sânu-i se topește

Ca ziua cea de vară când razele se scurg

Topindu-se în umbra adâncă din amurg.

Și astfel drăgălașii de-a lor iubiri au parte...

Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte,

Nici unul n-are gândul să facă începutul,

Să rupă lanțul dulce ce-i leagă cu sărutul!