În rai nici o minune plăcută nu lipsea.

Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,

Căci albele potire în veci tot înflorite

Scoteau din a lor sânuri arome nesfârșite.

Lumina era moale și-ndemnătoare șopții.

Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții.

Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,

Și nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;

Căci scris era pe ceruri, pe frunze și pe unde:

Nici umbra de durere aice nu pătrunde.

Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,

Stau sufletele blânde, iubite, fericite,

Gustând în liniștire cerească veselie

Ce-n fiecare clipă cuprinde-o veșnicie.

Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare...

Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.