Și iată că sosește un oaspe de pe lume,

Un suflet alb și tânăr pe-un nor de dulci parfume;

Iar sufletele toate îi ies lui înainte,

Primindu-l cu zâmbire, cu gingașe cuvinte,

Și-i zic: În raiul nostru bine-ai sosit, copile!

Curând plecași din viață! Nu plângi a tale zile?

Nu, căci am dat o clipă de viață trecătoare

Pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare.

Și nu ți-e dor acuma de lumea pământească?

Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.

Cum? Nu lași nici o jale pe urma ta duioasă?

Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă

Și vesnic după dânsa voi plânge cu durere!

Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,

Și lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.

De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!