Când se născu pe lume voioasa Rândunică,

Ea nu avea făptură ș-aripi de păsărică,

Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,

Copilă drăgălașă de mare împărat.

Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,

Sosită printre oameni ca zâmbetul de soare,

O gingașă comoară formată din senin,

Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,

Și maica sa duioasă, privind-o, se temea

Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.

O zână coborâtă din zodia cerească

Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,

Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,

S-o apere-n viață de-a zilelor amaruri.

Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,

De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,

Și-n apa încălzită cu lemn mirositor

O trestie, un fagur ș-o floare de bujor,

Menind prin șoapte blânde copila să devie

Năltuță, mlădioasă ca trestia verzie,

La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare

Și ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.

Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiță,

Din raze vii țesută, cu stele prin altiță,

Și-i zise: "De-ți e gândul să ai parte de bine,

Rochița niciodată să n-o scoți de pe tine,

Și cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,

Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,

Căci el țintește ochii și dorurile sale

Pe oricare ființă cu forme virginale,

Pe dalbele copile, a dragostei comori,

Ce-s jumătate fete și jumătate flori,

Pe zânele născute în atmosfera caldă,

Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,

Și chiar pe luna plină de o lumină moale,

Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale.