Copila descântată de zâna ei cea bună

Creștea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,

Ș-a sale brățișoare, ș-a sale mici picioare

Aveau, fiind în leagăn, mișcări de aripioare;

Iar când ieși din cuibul în care înflorise

Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,

Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,

Putea să se măsoare pe umbra unui crin,

Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele

Ce lunecau prin aer și o chemau la ele,

S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,

Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,

Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri

Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,

Și-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată

De dulcea armonie naturii deșteptată.

Atunci pe nesimțite un glas de zburător

Îi tot fura auzul șoptindu-i, plin de dor:

Atât ești de frumoasă la chip și la făptură,

Că nopții dai lumină, și iernii dai căldură,

Și orbilor din umbră dai ochi să te admire,

Și morților grai dulce să spuie-a lor simțire.

Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,

Cu-a lui întunecime ar face nopți o mie,

Și chipul tău ce fură chiar ochii de copile

Din alba lui splendoare ar face mii de zile!

Ah! buzele-ți rotunde, cu râs înveselite,

Se par două cireșe în soare pârguite,

Și mijlocu-ți de-albină sub vălul tău de aur

Se leagănă prin aer precum un verde laur;

Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,

Răsfrâng toată văpaia cereștilor iubiri

Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume

Tu, zână fără seamăn, minune fără nume!

Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind...

Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,

Lilie zburătoare, de fluturi alungată,

Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.