Ah! câți martiri pentr-un cuvânt,

Un dor de libertate,

Cu zile mers-au la mormânt

Prin răzbunări turbate!

Câți au format grozavul șir,

Pohodul la Sybir!

Acum coloana s-a oprit

Sub crivățul de noapte.

Din sânu-i rece, amorțit,

Ies dureroase șoapte.

Toți se înșiră-acum în rând,

Gemând și tremurând.

Un comandant, aprig călău,

I-adună ca pe-o turmă

Și-nseamnă chiar pe biciul său

Câți au căzut în urmă;

Apoi în vânt cu aspru glas

Dă ordin de popas.

Convoiu-ntreg, nedezlipit,

Îngenunchind se lasă

Pe câmpul alb și troienit,

Sub negura geroasă,

Și stă gramadă la un loc,

Făr-adăpost, nici foc.

Cu pieptul pe omăt lungiți,

Sărmani! adorm îndată,

Visând de câmpii înfloriți,

De țara depărtată,

Și pieptul lor plin de amar

Se bate tot mai rar.

Unul prin vis vede plângând

O mamă-mbătrânită.

Altul se-ngâna dezmierdând

Soția lui iubită,

Și toți pe sub genele lor

Au lacrime de dor.

Ei dorm adânc! ș-al nopții vânt

Cu șuier viscolește;

Ei dorm adânc; și pe pământ

Mereu troianul crește,

Și stelele, privind la ei,

Plâng lacrimi de scântei.

Treptat, omătul spulberat

Se-ntinde ca o mare,

Și crește, și sub el, treptat,

Convoiu-ntreg dispare,

Și-n zori tot câmpu-i învelit

C-un giulgi nemărginit.

Au fost! acum ei unde sânt?...

Un cârd de vulturi zboară

Pe sus c-un repede avânt

Și iute se coboară,

Iar dintre brazi vine urlând,

Urlând lupul flămând!...