Armata glorioasă e frântă, risipită,

Ca munții de nisipuri în Africe pustii.

Într-un vârtej de spaimă din urmă-i fugărită

Prin văi, prin munți, prin codri, prin râpi și pe câmpii.

Iar craiu-n desperare, din dealul Catilinei,

Privește printre lacrimi frumoasa lui armată,

Ieri floarea vitejiei, azi, vai! prada rușinei,

Cum fuge ca un nour sub raze-mprăștiată,

Ș-acum el se găsește cu adevărul față!

Slab, mic, fără trufie, văzându-și înainte

Spectacolul pieirii ce-i dă fiori prin minte,

Și-n urmă-i alt spectacol ce sufletu-i îngheață.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Pe-un șes întins și galben, sub arșița de soare,

Cinci sute pluguri ară pământul țelinos,

Și domnul Ștefan însuși, cu fruntea în sudoare,

Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos.

Opt mii de leși de oaste, legați, cu frâu-n gură,

În loc de boi, la juguri se opintesc trăgând;

Ei trag mereu, și fierul greu mușcă-n bătătură,

Și unii gem, și alții cad pe genunchi plângând!

Dar biciul îi lovește și lancele-i împung...

Se scoală-n brânci și iarăși trag brazde pe pământ!

Mulți dintre ei, sărmanii! în capăt nu ajung

Și chiar în a lor brazde găsesc al lor mormânt!

Românii cu glas aprig îndeamnă ca să-ntindă,

Strigând: Hăis, ța, litfene; hăis, ța, haram de plug!

Tu-mi pregătisei jugul, eu mi te-am pus în jug.

Hăis, ța!... Apoi din urmă aruncă-n brazde ghindă.

Iar Ștefan la tovarăși le zice cu glas tare:

Așa scrie românul a sale fapte mari,

Cu fieru-n brazdă neagră!... Românul astăzi are

Pământul său drept carte și pluguri cărturari.

Aici pe unde astăzi e numai câmp, otavă,

Umbri-se-vor urmașii sub Roșia Dumbravă!

Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală

Când se-ngropă-n țărână a dușmanilor fală!

Și faptul cel istoric, sub formă legendară,

Din neam în neam românii îl povestesc în țară.

Priviți! lângă-o dumbravă stă tabăra de care.

Flăcăi voinici șed roată pe lângă un foc mare,

Mirânduse-ntre dânșii cum vreascurile-n foc

Ca niște șerpi se mișcă, sucindu-se în loc.

Știți voi de ce stejarul, arzând, plânge și geme?

(Întreabă-un român ager pe care-a nins devreme.)

Cole,-n astă dumbravă, copacii urieși

Sunt locuiți, se spune, cu suflete de leși.

Pe timpul bărbăției au prins Ștefan cel Mare

O oaste de năvală ș-au pus-o ca să are;

Iar în pământul negru cu sânge-amestecat,

Spre lungă pomenirte el ghindă-au semănat!

. . . . . . . . . . . . . . . .

El zice, și dumbrava se pare că roșește,

Ș-un aspru glas de vultur în noapte se trezește.

El zice, focul arde, dumbrava luminând,

Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând!