I

Îndată după sosirea mea în capitala Franței (februarie 1859) cerui audiență de la dl ministru afacerilor străine, contele Walewski, și a doua zi mă prezentai la palatul ministerial ce se ridică pe malul stâng al Senei. Ușierii mă introduseră într-un mare salon ornat cu tot luxul palatelor regale: mobile aurite și îmbrăcate cu catifea roșie, perdele lungi de stofă de Lyon cu torsade de fir, bronzuri artistice așezate pe cămine de marmură albă, covoare groase împestrițate cu diferite desenuri etc., etc. Iar dintre toate ornamentele acelui salon de primire cele mai demne de admirare sunt portretele împăratului Napoleon și al împărătesei Eugenia, lucrate de celebrii pictori Winterhalter și Diubiuf; tablouri minunate în privirea artei și a semănării! Ele au totodată meritul de a reprezenta, unul, maiestatea imperială îmblânzită prin expresia de bunătate a figurii lui Napoleon, și celălalt, prestigiul împărătesc strălucind de tot farmecul frumuseții încoronate.

Un ușier veni să-mi anunțe că Excelența Sa dnul ministru mă aștepta în cabinetul său. Intrai dar în acel sanctuar atât de important unde astăzi se înnoadă și se deznoadă firurile încâlcite ale politicii europene și mă găsii în fața contelui Walewski. Excelența Sa mă primi cu multă amabilitate și se puse a citi scrisoarea ce-i adusesem de la prințul Cuza; apoi îmi zise:

— Sentimentele de abnegare ale Domnului român merită toată lauda, însă ele nu pot simplifica chestia Principatelor. Este de netăgăduit că actul alegerii sale, săvârșit de români, e de natură a recomanda patriotismul lor, dar totodată el e și de natură a produce grele complicări în politica Orientului. Știți prea bine, domnul meu, câte dificultăți au avut a întâmpina guvernul Maiestății Sale împăratului în sânul Congresului din Paris, prin urmare vă este negreșit cunoscut că Turcia și Austria sunt împotivitoare Unirii Principatelor, că Englitera sprijină sistematic politica Turciei, că Prusia nu are nici un interes de a fi favorabilă dorinței românilor; cât pentru Rusia, cred că nu mai aveți nici o îndoială despre caracterul politicii sale în privirea d-voastră.

— Așa este, domnule conte, răspunsei; însă oricât de mari împotriviri poate găsi chestia românilor în unele cabinete ale Europei, noi nu pierdem curajul, încât vom fi siguri că Excelența Voastră va susține interesele noastre în conferințele ce au a se deschide în curând, precum le-a susținut și în Congresul trecut.

— Dar ce poate face Franța singură în contra Turciei, Austriei, Engliterei și celorlalte puteri?

— Franța, domnule conte, e mai puternică astăzi decât poate se crede însăși. Ea poate arunca în cumpăna politicii europene o greutate nemăsurată, numele lui Napoleon.

— Așa este; însă mărturisește, domnul meu, că actul alegerii colonelului Cuza este cam abătut din calea Convenției.

— Mărturisesc orice veți voi, domnule ministru, încât voi fi încredințat de sprijinul Excelenței Voastre... Acel act, deși considerat ca rebel Convenției, are avantajul de a ne deschide calea Unirii, prevăzută de însăși Convenție, și dar noi credem că am făcut un act conform cu spiritul ei și chiar cu politica Franței. Credința noastră nestrămutată este că Franța nu ne va părăsi, căci ea nu va voi a lăsa neîndeplinit dorul de renaștere al unui popor întreg, un popor de viță latină ce se rudește cu marele popor francez.

— Nu pierdeți din vedere că Franța e singură.

— Singură, însă în capul celorlalte puteri. Dacă ea va recunoaște actul alegerii prințului Cuza, Europa va imita mărinimia sa. Contele Walewski începu a râde și observă că popoarele tinere nu se îndoiesc de nimica.

— Ferice de dânsele, răspunsei, căci izvorul faptelor mari este credința! După o scurtă tăcere contele mă întrebă, cătând drept în ochii mei, dacă este adevărat că ambele Principate doresc deopotrivă unirea lor într-un singur stat?

— Adevărat — răspunsei în deplină convingere.

— Adevărat e că alegerea domnitorului atât în Moldova, cât și în Valachia a rezultat din voința unanimă a Camerelor, iar nu din vreo înrâurire ocultă, exercitată asupra deputaților?

— Adevărat!

— Însă precât știu, în timpul alegerii erau mai mulți pretendenți la tron.

— Acei pretendenți au cercat a se pune în iveală, dar ei nu reprezentau decât ambiția lor personală, și nația era sătulă, dezgustată chiar de asemenea ambiții egoiste. Ea aspira la încoronarea unui principe mântuitor, iar nu la simpla înălțare a unui om. De aceea, când a sunat ora alegerii, toți deputații au fost animați de adevăratul patriotism și s-au arătat demni de mandatul lor.

— Domnul actual era șeful unui partid politic până a nu fi ales?

— Nicidecum; el era simplu soldat în rangurile partidului național, ca noi toți.

— Și credeți că reprezintă în conștiință principiile pentru care v-ați luptat cu atâta energie? Credeți că va respecta Convenția?

— O credem. Contele se puse a gândi. Eu îl priveam cu luare-aminte, cercând a ghici impresia produsă de răspunsurile mele, însă nu putui descoperi nimica.

— Domnule conte, zisei sculându-mă de pe scaun, dați-mi voie a vă adresa o întrebare: În urma convorbirii ce am avut onorul a ținea cu Excelența Voastră, putem noi, românii, avea sperare în sprijinul Ei pentru actul alegerii săvârșite în Principate?

— Aceasta, răspunse contele zâmbind, atârnă de la împăratul.

— Prea bine: putea-voi dar să am onorul de a vedea pe Maiestatea Sa?

— Aveți vreo scrisoare pentru Ea?

— Am și scrisoare din partea Domnului Cuza, și însărcinare de a prezenta verbal omagiile sale respectuoase.

— E greu de a fi prezentat împăratului în zilele acestea, îmi observă contele, căci Maiestatea Sa e foarte ocupată, și nu cred să fii primit înainte de 15 zile.

— Voi aștepta până când Maiestatea Sa va putea dispune de câteva minute în favoarea mea; tot ce vă rog însă, dle ministru, este să aveți bunătate de a spune împăratului că sunt venit înadins cu o misie pentru Maiestatea Sa.

— Bucuros. Chiar astăzi l-oi informa despre sosirea dvoastră. A revedere, domnul meu.

Ieșind din cabinetul ministrului, mă simții cuprins de o tainică grijă. Cu cât îmi repetam convorbirea mea cu contele Walewski, mi se părea că adevăratul caracter al ei nu era încurajator. Ministrul se arătase în adevăr foarte amabil, însă nu mai puțin diplomat cu mine, căci se ferise de a se lega prin vreo promitere cât de mică. Totul atârnă de la împăratul! îmi zise el drept concluzie... Fie. Mai bine să ai a face cu Dumnezeu decât cu sfinții, spune românul în înțelepciunea sa; însă când oare va sosi ziua aceea fericită în care voi putea aborda geniul încoronat care ține soarta noastră în mâinile sale?...

Mă dusei să fac o primblare la Bois de Boulogne pentru ca să-mi alin neastâmpărul și mă întorsei la hotel pe la cinci ore. Portarul îmi dete un plic în care găsii următorul bilet:

„Maiestatea Sa împăratul va primi în audientă particulară pe dl Alecsandri mâine, la unsprezece ore.

DUCA DE BASSANO.“