II
La ora indicată mă prezentai la poarta pavilionului din mijloc al palatului Tuilleriilor, numit Pavilionul Orologiului.
Sub peristil se aflau câțiva Cent-gardes, în uniforma lor strălucitoare, precum și mai mulți ușieri, care purtau lanțuri de argint pe deasupra fracurilor negre. Unul din aceștia, aflând că aveam o audiență la împăratul, mă introduse îndată în salonul adiutanților. Aici mă întâmpină un șambelan care, citind cartea mea de vizită, mă invită să intru în alt salon, cu ferestre mari deschise pe grădina Tiuilleriilor. Acest salon are o însemnătate glorioasă, fiind sanctuarul stindardelor gărzii împărătești.
De-abia mă așezasem pe o canapea îmbrăcată cu covor de Gobelini și auzii sunând într-o cameră laterală un timbru argintiu; șambelanul deschise îndată o ușă mare de lemn de mahon și în curând veni să mă cheme în numele împăratului.
Inima-mi începu a bate de o mare uimire... Trecui prin două saloane mici și mă găsii în prezența lui Napoleon. Maiestatea Sa făcu doi pași spre mine, în vreme ce mă închinam, și zise cu bunătate:
— Domnule A... am aflat cu mulțumire sosirea d-tale în Paris. Cred că-mi aduci vești bune din Principate. Glasul plin de blândețe, zâmbetul încurajator, căutătura binevoitoare, care împreunară cuvintele împăratului, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele. Ca prin un efect magic ideile mele luară un zbor mai liber și mai înalt în atmosfera imperială în care mă găseam, și cauza patriei mele, încredințată mie, se prezentă atunci înaintea ochilor mei în toată mărimea sa.
Împăratul luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prințului Cuza, se puse pe un jilț de marochin aproape de birou și îmi făcu semn să șed pe un scaun alături.
În vreme ce Maiestatea Sa citea scrisoarea domnească, eu examinam cu o curiozitate nesățioasă trăsăturile acestei figuri mărețe care răspândește o lumină atât de glorioasă în istoria secolului nostru. Napoleon e de stat mijlociu; părul său începe a cărunți; tipul obrazului nu seamănă cu acel al moșului său Napoleon I, însă are un caracter de energie însoțită cu o blândețe fermecătoare. Fruntea e nobilă; ochii albaștri au o expresie adâncă și visătoare; graiul e simpatic, convingător și îndulcit prin efectul unei zâmbiri amicale care atrage inimile.
Toate persoanele ce trăiesc în contact cu împăratul sunt subjugate de neîncetata bunătate a sufletului său și îl adorează mai mult decât pe un om încoronat, îl adorează ca pe un binefăcător, ca pe un părinte. Generozitatea sa nu are margini; ea se manifestă la toate cazurile atât în favorul amicilor dinastiei napoleoniene, cât și în ajutorul străinilor.
Cabinetul împăratului e simplu mobilat; pereții sunt acoperiți cu hărți geografice și cu portrete de familie. Între ferești, pe o consolă de marmură, este bustul lui Napoleon I, iar pe cămină bustul reginei Hortensia, mama împăratului actual. Sfârșind citirea scrisorii domnești, împăratul se întoarse spre mine cu un aer de satisfacere și zise:
— Simt o mare simpatie pentru nația română și pentru domnul Cuza, și văd cu mulțumire că nu m-am înșelat când am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul Franței. Actul patriotic ce ați desăvârșit de curând prin înălțarea unui singur om pe ambele tronuri, al Moldovei și al Valachiei, tactul politic ce ați probat săvârșindu-l îmi dau încredere că meritați viitorul la care aspirați. Nu-mi rămâne decât a vă felicita și a vă asigura că ajutorul Franței, că simpatiile mele nu vor lipsi pe calea înțeleaptă ce ați apucat. La aceste cuvinte atât de măgulitoare mă simții pătruns de o adâncă uimire și răspunsei:
— Sire! Cuvintele binevoitoare ale Maiestății Voastre sunt de natură a insufla mândrie sufletelor române. Nu zic a mări recunoștința lor, căci românii au un cult entuziast pentru numele Maiestății Voastre. În țara mea, de la mic până la mare, toți binecuvântează pe împăratul Franței ca pe geniul mântuitor al României; și chiar în ora când s-a săvârșit actul alegerii Domnului, o presimțire puternică îndemna pe reprezentanții Nației a îndeplini cu toată încrederea acel act, ca unul ce le părea și conform dorinței Maiestății Voastre, și avantajos intereselor românești. Împăratul zâmbi cu multă bunătate la acest răspuns, aprinse o țigaretă și replică:
— Cunosc simțirile românilor pentru nația franceză, căci afară de chestia politică ce a contribuit a dezvolta acele simțiri, există și o legătură de familie între ambele nații. Sunteți de viță latină, și mulți din d-voastră, chiar prințul Cuza, mi se pare, v-ați făcut studiile în Paris?
— Adevărat, Sire; conformitatea de caracter, de gusturi și de idei cu francezii ne îndeamnă a veni de preferință în sânul Franței pentru ca să primim lumina civilizației. Prințul Cuza a fost unul din cei întâi tineri români care au studiat în universitățile Parisului.
— Ce vârstă are prințul?
— Patruzeci de ani, Sire.
— Pân’ a nu fi ales Domn, era colonel?
— Dar, Sire!... Și acum că a ajuns la cea mai înaltă poziție în patria sa, ambiția sufletului său este de a fi în Orient cel întâi locotenent al Maiestății Voastre.
— Care este starea actuală a Principatelor în privirea administrației, a finanțelor și a puterii armate?
— Sire! Principatele se află într-o deplină dezorganizare administrativă în urma deosebitelor guverne provizorii ce s-au succedat în timp de doi ani; finanțele sunt reduse la zero, și armata regulată, compusă de 10.000 oameni, este rău organizată, căci ea se resimte de regimul vechi, și rău armată, căci nu are decât puști și săbii vechi aduse din Rusia.
— Cum? N-aveți fonderii de tunuri, fabrici de capsule și de praf?
— N-avem nimică, Sire; ne găsim săraci de toate, și de arme bune, și de ofițeri cu experiență. Singura noastră sperare se reazemă în generozitatea Maiestății Voastre. Am dori să aducem din Franța ofițeri instructori pentru toate ramurile artei militare și să introducem în oastea română administrația, disciplina și mai cu seamă acel spirit militar care face din armata franceză o armată de eroi.
— Prea bine, răspunse împăratul; aprobez dorința românilor și le dăruiesc 10.000 de puști cu capsule. Totodată le promit a trimite ofițeri instructori de toată arma, precum și oameni speciali pentru înființarea fonderiilor și fabricilor trebuitoare oastei. Mărturisesc că auzind această făgăduință neașteptată, nu găsii cuvinte ca să exprim în deplin simțirea recunoștinței mele. Uimit, mă închinai în tăcere.
— Aveți ceva artilerie? mă întrebă iar Maiestatea Sa.
— Am avut. Sire, vreo câteva tunuri pân’ a nu se aprinde războiul Orientului; însă când s-au retras rușii din Principate, ei au ridicat mica noastră artilerie cu a lor. Pe urmă austriecii, ocupând Principatele, au găsit prilej a vinde guvernelor de atunci câteva tunuri vechi, precum și o sumă de săbii de pe timpul Mariei Tereza. Napoleon începu a râde și adaugă:
— V-aș da și două baterii de artilerie, dacă ar fi înlesnire de a le transporta în Principate.
— Sire, răspunsei, guvernul Maiestății Voastre nu va avea nici o supărare întru aceasta; eu însumi mă însărcinez cu transportul armelor.
— Prea bine; ocupă-te deocamdată cu expediția acelor 10.000 de puști și a munițiilor lor; eu voi da instrucțiunile necesare ministerului meu de război. Cât pentru artilerie, vom aviza mai pe urmă.
Împăratul luă condeiul și făcu un semn pe o coală de hârtie; apoi urmă întrebările sale:
—- Mi-ai spus că finanțele d-voastră sunt în proastă stare. N-ați gândit a face un împrumut în străinătate?
— Sire, pân’ a nu pleca din țară, ministrul elabora un proiect de împrumut de 6.000.000 fr. cu gând de a-l supune Camerelor; și prințul Cuza m-a însărcinat a cerceta dacă un asemenea împrumut s-ar putea efectua aice.
— 6.000.000 numai? Nu cred să poată ajunge o asemenea sumă la nevoile unei nații care voiește a renaște și a se organiza. Care sunt garanțiile ce ați înfățișa pentru asigurarea împrumutului?
— Avem, Sire, mai multe venituri mari ale statului, precum vămile, ocnele, exportul grânelor etc., care sunt în stare a garanta un împrumut mult mai important.
— De este așa, hotărâți-vă mai bine a contracta un împrumut de 12.000.000 franci, și, în cât privește înlesnirea efectuării sale, voi vorbi eu însumi cu unul din cei mai mari bancheri din Paris, cu Pereire; însă nu uita a scrie îndată prințului Cuza ca să-ți trimită o împuternicire legalizată pentru a putea începe asemenea negociere, precum și titlurile garanției împrumutului.
— Sire, răspunsei închinându-mă, voi urma întocmai povățuirilor Maiestății Voastre.
Napoleon mai făcu un semn pe coala de hârtie, aprinse o a doua țigaretă și zise:
— Mi-ai spus iară că armata română se suie numai la 10.000 de oameni. Pentru ce acest mic număr de soldați într-o populație de 4.000.000?
— Pentru că până acum am fost strâns legați în fașele Regulamentului Organic; cu toate acestea însă, noi am găsit chipul de a mări puterea noastră armată prin înființarea de deosebite corpuri neregulate, precum dorobanți, plăieși, grăniceri, al căror număr se suie la 15.000; încât socotind unii cu alții, avem 25. 000 de oameni purtători de arme.
— Bun soldat e românul? întrebă împăratul.
— Precât îmi este iertat a judeca asemenea chestie în neștiința mea de artă militară, eu consider, Sire, soldatul român ca pe unul din cei mai buni din Europa, căci este disciplinat prin însăși natura sa, deprins cu toate greutățile vieții, cu foamea, cu osteneala, cu căldura, cu gerul, și are o aplecare la soldăție. În vremea când rușii au organizat cel întâi batalion românesc, ei se minunară astfel de lesnirea tinerilor recruți a deprinde mânuirea armelor, cât îi numeau franzuski, adică francezi. Ceea ce le lipsește ostașilor români este o organizare înțeleaptă, o instrucție militară care să deștepte în sufletul lor acel simț de demnitate personală, acel amor fanatic al steagului, care insuflă inimile militarilor francezi și îi îndeamnă a face minuni de vitejie.
Împăratul mă asculta cu luare-aminte. Mă oprii din zborul entuziasmului ce mă apucase în privirea soldaților români și a armiei franceze, căci aș fi putut vorbi o oră întreagă asupra acestui suget.
— Văd cu plăcere, observă Maiestatea Sa, că ai o sinceră admirare pentru armia mea.
— Sire, admirarea mea pentru dânsa este așa de adâncă, că în ochii mei armata este partea cea mai nobilă a nației, adevărata cavalerime din secolul nostru, căci religia sa e întemeiată pe cele mai sublime simțiri: onor, bărbăție, glorie și abnegare! Napoleon făcu semn de aprobare și, sculându-se de lângă birou, mă invită a mă apropia de-o mare hartă geografică întinsă pe peretele din fața ferestrelor.
— Vină, îmi zise Maiestatea Sa, de-mi arată configurarea provinciilor ocupate de români.
Atunci în vreme de un pătrar de oră debitai un curs întreg de geografie românească, arătând cu degetul mai întâi Principatele Unite, apoi Banatul, Transilvania, Bucovina și Basarabia, ce le înconjoară, apoi satele românești răspândite pe malul drept al Dunării, vorbind de omogenitatea poporului ce locuiește aceste părți ale Orientului, de rodirea pământului, de desimea pădurilor, de bogăția minelor, de tăria Carpaților ca punct strategic, de mulțimea râurilor etc., și sfârșii, zicând cu un entuziasm bine simțit:
— Vedeți, Sire, cât e de întinsă adevărata Românie, și ce Regat important ar constitui cu ale sale 9.000.000 de români, dacă Providența ar realiza visul și aspirările lor. Pus de o mână puternică în cumpăna politicii moderne, el ar hotărî pentru totdeauna soluția atât de grea a chestiei Orientului.
Împăratul ținti ochii săi pătrunzători asupra mea; apoi schimbând șirul convorbirii mă întrebă de am a pleca în curând la Londra?
— Cât mai în curând, Sire, răspunsei; căci afară de misia mea în Englitera, am însărcinare a merge și la Turin.
— Te îndemn dar, zise Maiestatea Sa, a nu întârzia nicidecum călătoria d-tale la Londra, căci acolo este adevăratul câmp al misiei d-tale. Aici ai găsit calea ușoară, fiind politica mea favorabilă chestiei Principatelor; însă la Londra vei găsi oarecare prevenții în contra alegerii Domnului, ce e considerată ca o călcare a Convenției și poate chiar ca un act de premeditare în contra integrității imperiului otoman. Misia d-tale e delicată și grea, însă nu pierde curajul. Mergi, pân’ a nu pleca, de te sfătuiește cu contele Walewski, și când vei ajunge la Londra, du-te de vezi pe ambasadorul meu, Duca de Malakof, care îți va da bune povățuiri.
— Sire, răspunsei pătruns de atâta bunătate, mă aștept la mari greutăți de înfruntat în Englitera, și chiar poate la o tristă neizbândă în negocierile mele, dar bunătatea ce mi-a arătat Maiestatea Voastră îmi dă curajul a aborda orice lupte, orice împrotiviri. Napoleon îmi făcu onorul neașteptat de a-mi da mâna, concediindu-mă, și replică:
— Cum te-i întoarce din Englitera, să vii la Tiuillerii. Mă închinai cu recunoștință. Împăratul adăugă:
— Scrie prințului Cuza că are toată simpatia mea, și arată compatrioților d-tale deplina mea satisfacere pentru actul politic ce au desăvârșit cu patriotism, curaj și spirit.
— Sire, replicai cu glasul cam tremurător, deie-mi voie Maiestatea Voastră a depune la picioarele sale mulțumirile românilor pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare și totodată a-i expune nedumerirea critică în care ei se găsesc. Napoleon îmi făcu semn de a vorbi liber:
— Sire! Suntem un popor tânăr, fără nici o ispită de viață politică, și dar precum am fost luminați de un instinct providențial a face un act ce a atras laudele Maiestății Voastre, am putea comite și greșeli. Fie generoasă Maiestatea Voastră și binevoiască a ne arăta calea ce trebuie să urmăm. Noi în ora de față ne găsim în exaltarea izbândei. Am făcut un pas mare, care ne mândrește și ne împinge a păși tot înainte. Trebuie oare să cedăm acestei porniri entuziaste proclamând Unirea definitivă a Principatelor? Cu un singur cuvânt, cu un semn, Maiest. Voastră ne va conduce cât de departe sau ne va opri pe loc.
— Nu, răspunse împăratul; nu se cuvine acum deodată să faceți un al doilea pas, căci însași Franța, deși vă este favorabilă, nu v-ar putea apăra în contra acuzării de călcare a Convenției. Această Convenție este un act oficial european, subsemnat de șapte puteri; el trebuie respectat! În alegerea Domnului, românii au avut spiritul de a profita de o lacună ce există în Convenție, nefiind prevăzut cazul numirii aceluiași Domn în Principate; însă prin proclamarea intempestivă a Unirii ați răsturna deodată tot lucrul Congresului de Paris, și atunce chiar eu însumi nu aș mai putea să vă țin parte. Ceea ce se cuvine să faceți acum este să așteptați în liniște viitoarele Conferințe și să vă ocupați cu seriozitate de reorganizarea administrativă, financiară și militară a Principatelor. Cătați a vă recomanda Europei prin înțelepciunea reformelor din lăuntru, precum v-ați recomandat prin patriotismul de care ați dat dovadă, și vă pregătiți nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor.
— Sire, întrebai, Maiestatea Voastră îmi permite de a scrie aceste prințului Cuza?
— Negreșit, răspunse împăratul, și-i veți adăuga că îl sfătuiesc să păstreze ordinul cel mai deplin în Principate! Pe urmă concediindu-mă cu o zâmbire binevoitoare îmi zise:
— A revedere după întoarcerea d-tale din Englitera. Mă închinai respectuos și ieșii din cabinetul împărătesc, încântat și transportat de grațiozitatea cu care Maiestatea Sa mă tratase timp de o oră. Salonul de alături era plin de persoane în cravate albe care așteptau audiențe de la împăratul. Ne salutarăm cu toții, și în sfârșit alergai la fratele meu pentru ca să-l însărcinez cu operația transportării armelor. În nime altul nu mă puteam încrede mai bine pentru o asemene misie delicată, care reclama o inteligență vie și unită cu o mare discreție.
A doua zi vizitai, pe contele Walewski, după ordinul împăratului. Excelența Sa mă povățui de a fi foarte restrâns în vorbă cu oamenii de stat ai Engliterei și de a susține alegerea prin argumente doveditoare de respectul românilor pentru Convenție și de a lor credință către suzeranitatea Înaltei Porți; apoi mă asigură că Duca de Malakoff va fi înștiințat prin telegraf de sosirea mea la Londra. Așadar, plecai din Paris seara la opt ore, după ce mai întâi am scris prințului Cuza toate detailurile audienței mele la împăratul și după ce am stenografiat toate cuvintele împăratului Napoleon, pentru ca să cunoască mai târziu românii cât de generos și de afectuos a fost pentru noi Napoleon III.
