Prințul Napoleon — Contele Kisseleff — Marchizul de Vilamarina — Cavalerul Nigra — Baronul Hübner — Dnul Thouvenel — Lamartine (1859)

În intervalul călătoriilor mele la Londra și la Turin, am făcut vizite la mai multe persoane ce ocupau înalte posturi sociale și politice, persoane a căror influență putea să aducă o greutate favorabilă în cumpăna intereselor noastre.

Cea întâi vizită a fost pentru prințul Napoleon, vărul împăratului. Alteța Sa imperială locuiește în Palatul Regal (Palais-Royal) împreună cu augustul său părinte, fostul rege Jerome Bonaparte. Figura prințului poartă vederat sigiliul napoleonian; manierele sale au o francă apucătură; spiritul său este deschis și luminat; opiniunile sale liberale și favorabile principiului naționalităților. Alteța Sa mă primi îndată ce-i cerui audiență, se exprimă într-un mod încurajator asupra evenimentelor din țara noastră, arătă simpatie pentru poporul român și pentru domnul Cuza; apoi începu a vorbi cu entuziasm de cauza Italiei, întrebându-mă dacă această cauză găsește răsunet în România.

Am răspuns că o cauză atât de justă și importantă a atras atenția tuturor popoarelor de viță latină și că noi, românii, suntem frați cu italienii.

— Îmi place de a vă ști animați cu asemenea simțiri, zise prințul, căci e cu putință ca Italia să aibă nevoie de concursul dvoastră. Pentru a merita de a fi liber, un popor trebuie să fie gata la mari sacrificii.

Peste câteva zile am primit o invitare la masă din partea dlui Bixio, un amic intim al prințului Napoleon. Alteța Sa imperială, având de soție pe fiica regelui Victor Emanoil, prințesa Clotilda, și respectând ideile sale religioase, se ferea de a da mese în palatul regal pe tot timpul cât ținea postul mare; când voia să onoreze pe un străin cu o invitare, dnul Bixio punea casa lui la dispoziția prințului.

Convorbirea flutură asupra diferite subiecte interesante și în mare parte asupra țării noastre, ieșită deodată din undă ca o insulă din fundul oceanului. Fiecare exprima cunoștințe geografice și etnografice mai mult sau mai puțin greșite în privirea acestui colț de pământ pierdut în umbră de atâtea secole, însă fiecare făcea urări binevoitoare în privirea viitorului său. Prințul Napoleon singur dezvoltă un șir de idei exacte despre importanța întâmplărilor de la noi, aprobând alegerea colonelului Cuza ca domnitor pe amândouă Principate și considerând poporul român ca o gardă înaintată a civilizației latine în Orient.

După prânz veniră mai multe persoane cunoscute; căci salonul dlui Bixio era locul de întâlnire al tuturor notabilităților politice, literare, artistice, științifice și sociale atât din Franța, cât și din întreaga lume. Astfel în acea seară avui mulțumirea de a cunoaște pe poetul Ronsard, pe dnul Charton, editorul Călătoriilor împrejurul lumii, pe unul din frații ilustrului astronom Arago și pe generalul Trochu, care a fost guvernatorul Parisului după căderea împăratului Napoleon III. Acest general avea o elocvență naturală foarte atrăgătoare, mai cu seamă când el descria caracterul vesel și eroismul soldaților francezi.

— Vous êtes orfèvre, Mr. Josse, îi observă prințul Napoleon cu amabilitate, aplicându-i o frază din Molière. Pe urmă Alteța Sa imperială, în momentul de a se retrage, avu bunătatea de a mă îndemna să mă adresez bunăvoinței sale orișicând și pe orișice aș avea nevoie.

Atât de mare și de generoasă era pe atunci simpatia familiei imperiale pentru juna Românie!

A doua zi m-am dus la ambasada Rusiei, unde am găsit pe contele Kisseleff fumând dintr-un ciubuc turcesc. Eram foarte curios de a vedea pe acest om de stat care a jucat un rol atât de important în țările noastre pe timpul ocupației rusești de la 1828. Suvenirul administrației sale și Reglementul Organic redactat sub inspirările sale personale ațâțaseră de mult în mine dorința de a-l cunoaște. Contele e de stat înalt, are părul și mustața albe; iar portul și înfățișarea sa au un caracter mai mult militar decât diplomat. Cum mă văzu, dl ambasador îmi zise:

— Vizita D-voastră, dnule A., îmi face mare plăcere, căci am cunoscut pe părintele D-voastră la Iași.

— Sunt fericit, dnule conte, am răspuns, de a vedea că vă aduceți aminte de Principate și de locuitorii lor, căci suvenirul Ex. Voastre nu s-a șters din mintea românilor. Părintele meu mi-a vorbit adeseori de contele Kisseleff.

— Am cunoscut și pe tatăl prințului Cuza, la Galați; am cunoscut pe toți boierii din Moldova și din Valachia.

— Mulți din ei nu mai există, dnule conte. Moartea a secerat fără milă timp de 30 de ani.

— Dar!... acum ați rămas voi, copiii, în locul bătrânilor; voi pe care v-am văzut, pot zice, în fașă; voi, generația cea nouă, cea revoluționară, observă râzând contele.

— Noi, școlarii Excelenței Voastre, replicai, căci Excelența Voastră a fost cel întâi revoluționar în țara noastră.

— Eu, revoluționar!

— Aduceți-vă aminte de reformele ce ați introdus în țară în timpul administrației Ex. Voastre. Fiecare din acele reforme era menită a produce o revoluție radicală în starea socială a Principatelor. Aduceți-vă aminte mai cu seamă că Reglementul Organic prevede și consacră chiar principiul unirii lor. Noi n-am făcut alta decât a-l traduce într-un fapt național; de aceea și avem bună sperare că la viitoarele conferințe contele Kisseleff, astăzi ambasador, va susține ideile contelui Kisseleff, ex-guvernator al Principatelor.

— Vom vedea, vom vedea, însă, adăugă contele cu veselie, nu mă pot opri de a râde la ideea că eu trec în ochii românilor de revoluționar.

— Revoluționar ultra! Dacă vi s-ar ridica vreodată o statuie, ea va purta următoarea inscripție: Contele Kisseleff, întâiul reformator revoluționar al Principatelor Dunărene!... Și mai jos, intre parenteze, va figura în litere de aur articolul din Reglement care prevede Unirea lor.

— Însă acel articol a fost șters în urmă din Reglement, dacă nu mă înșel?

— Însă nu a fost șters din inimile românilor.

— A! ... zise contele după o scurtă tăcere; am păstrat scumpe suvenire de Iași și de București!... drept probă, iată ciubucul meu favorit; îl am tocmai de când eram guvernator și de câte ori fumez din el, gândul meu zboară spre trecut... Ce femei frumoase erau în Moldova și în Valachia! ce contraste de obiceiuri! ce popor viu, inteligent și vesel! Era o mulțumire de a lucra la îmbunătățirea soartei lui chiar în contra ordinelor de la Petersburg!... A! credeți că am făcut tot ce mi-a fost prin putință ca să fie administrația mea folositoare moldovenilor și valachilor și să deștepte în ei avântul progresului.

— O știm, dnule conte, și vă suntem recunoscători; însă vă este și acum prin putință de a vă arăta amicul nostru și de a vă completa opera începută la 1828.

— Cum?

— Apărând cauza românilor și susținând alegerea Domnului Cuza în sânul conferințelor.

— Vom vedea, vom vedea, replică ambasadorul; însă dacă vreți ajutorul Rusiei, trebuie să vă liniștiți spiritele și să nu vă mai gândiți la revoluții.

— Credeți, dnule conte, că vom deveni oamenii cei mai pașnici când ne-om vedea țara intrată pe o cale de autonomie și de libertate; dar pentru ca să se aline fierberea spiritelor noastre avem nevoie de recunoașterea faptelor ce am săvârșit, avem, prin urmare, nevoie de sprijinul Ex. Voastre.

— Dacă ar fi să urmez numai după dorința mea, observă contele cu un aer de franchețe, v-aș face cea mai sigură promitere; însă știți că ambasadorii nu sunt totdeauna stăpâni pe voințele lor... cu toate acestea nu trebuie a despera de nimică pe lume... simpatiile mele personale le aveți, ele mă vor conduce, pe cât îmi va fi iertat, pe calea cea mai favorabilă acelor țări iubite în care am petrecut anii cei mai plăcuți ai vieții mele.

Zicând aceste cuvinte, contele Kisseleff mă însărcină ca să exprim complimentele sale prințului Cuza, și astfel ne despărțirăm în termenii cei mai convenabili. Ambasadorul de atunci al împăratului Alexandru II înțelegea politica Rusiei într-un mod mult mai larg și mai demn decât oamenii de stat actuali.

De la ambasada rusească mă îndreptai către Legația de Sardinia spre a vizita pe marchizul de Vilamarina. Reprezentantul Maiestății Sale regelui Victor Emanoil este un vechi colonel de cavalerie și are o fizionomie cu totul italiană; ochi negri și expresivi, mustață însoțită de imperială și acel sigiliu particular ce se întipărește cu vremea pe fața oamenilor dedați artei militare. Marchizul mă primi cu o politețe foarte amicală, vorbi cu entuziasm de nația română și termină zicând că: italienii sunt mândri de frații lor de la Dunăre.

— Dnule marchiz, am răspuns, românii sunt astăzi fericiți de a se vedea astfel îmbrățișați de națiile civilizate ale Europei, dar numai atunci fericirea lor va fi deplină când ei vor vedea întreaga gintă latină strâns unită și ridicată iar la locul ce i se cuvine în lume.

— Această nobilă dorință se va realiza în curând, asigură dl de Vilamarina, căci triumful cauzei italiene va urma de aproape triumful cauzei române.

După o convorbire întinsă asupra intereselor atât de identice ale celor două surori depărtate ce poartă numele de Italia și România, marchizul se informă de ziua plecării mele la Turin și îmi promise de a anunța prin telegramă sosirea mea în capitala Piemontului; apoi, luându-și adio de la mine, mă invită să merg a face cunoștință cu cavalerul Nigra, primul secretar al Legației și ginere al filoromânului Vegezzi Ruscalla.

Găsii un tânăr nalt, cu părul bălai, cu mustața fină, cu o figură simpatică și plăcută, un adevărat secretar de ambasadă, elegant, gentilom, învățat și poet. La cea întâi privire ne împrietenirăm și începurăm a ne destăinui sperările noastre, dorințele noastre, ca și cum ne-am fi cunoscut de 20 de ani. Nigra și eu avem aceleași gusturi, același amor pentru poezia populară; ca și mine el a făcut o colecție de cântece ale poporului italian; ca și mine el a părăsit ocupațiile sale literare pentru calea spinoasă a politicii, spre a servi cauza patriei sale, dar ca și mine el aspiră a vedea sfârșitul luptei, pentru ca să se poată retrage în sânul familiei, în liniștea cabinetului, în domeniul înflorit și fermecător al literaturii. Vis dulce și nerealizabil poate pentru Nigra, căci acest tânăr este unul din cei mai apreciați de contele de Cavour și cred că el e destinat la un viitor însemnat ¹⁶ .

După vizita mea la reprezentantul Sardiniei, găsii o plăcere originală de a merge la reprezentantul Austriei. Baronul Hübner este tipul diplomatului ce-și cumpănește vorbele de trei ori pân-a le pronunța. Obrazul său e ras cu totul: fizionomia sa denotă o finețe care îi disimulează chiar anii. Ex. Sa mă primi într-un cabinet elegant, spațios, mobilat cu un gust sever, și luminat de mari ferestre ce se deschid pe grădina hotelului Ambasadei. Scena ce jucarăm amândoi în timp de jumătate de ceas ar putea figura într-o înaltă comedie de salon. Voi cerca a o reproduce aici cu cea mai deplină exactitate, ca un model de strategie diplomatică:

BARONUL (cu o politețe perfectă): Sunt prea onorat de vizita D-voastră, dle A. Binevoiți a lua un jilț.

EU (închinându-mă): Tot onorul este pentru mine, dnule baron... Înălțimea sa prințul Cuza m-a însărcinat a aduce complimentele sale tuturor personajelor însemnate ale diplomației europene, și m-am grăbit a mă prezenta Ex. Voastre.

BARONUL (salutând): Mă simt foarte măgulit de această atenție din partea prințului... De curând ați sosit la Paris?

EU: Chiar ieri m-am întors din Londra.

BARONUL: Cred că a trebuit să faceți o călătorie prea grea de la Moldova pân-aici în timpul iernii?

EU: În adevăr am avut ceva greutăți, însă am putut călători destul de repede. Aveam mare grabă a sosi în Paris pentru ca să arăt cui se cuvine adevărul asupra evenimentelor din Principate și să reclam bunăvoința oamenilor de stat ce au a hotărî în conferințele viitoare chestia alegerii domnului român... De aceea chiar una din primele mele vizite s-a cuvenit cu drept Ex. Voastre.

BARONUL (zâmbind): Ce vârstă are Prințul Moldovei?

EU: Domnul Principatelor Unite are 40 de ani.

BARONUL (cu puțină mirare): A!... și ce caracter are?

EU: Un caracter conform cu împrejurările politice ale țării; un caracter ce dă toate garanțiile de menținerea ordinii înlăuntru și de cea mai deplină armonie cu puterile vecine. Avem dar buna sperare că guvernul Maiestății Sale împăratului Austriei va recunoaște fără dificultate alegerea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

BARONUL: Prințul Moldovei e de vreo familie mare?

EU: Familia domnului Principatelor Unite este una din cele mai vechi dintre familiile române.

BARONUL: în ce stare se găsesc partidele la d-voastră?

EU: Partidele toate s-au contopit într-un singur partid, precum este probat prin voturile unanime ale ambelor Camere din Iași și București. Liniștea cea mai perfectă domnește pretutindeni, căci toți românii așteaptă cu încredere aprobarea Europei civilizate pentru actul politic săvârșit de ei... Românii, dle baron, cunosc mai cu seamă câte interese de comerț și de vecinătate îi pune în contact zilnic și, pot zice chiar, îi leagă cu imperiul Austriei, și sunt cu toții încredințați că acele interese vor pleda puternic în favoarea cauzei lor prin organul reprezentantului austriac în sânul conferințelor.

În zadar întindeam undița, peștele nu voia să muște; în zadar aduceam vorba la chestia Principatelor, Baronul șovăia împrejurul ei, ferindu-se de a se atinge de dânsa. În loc de a da un răspuns oare care, el se închisese, ca într-o cetate, într-un sistem de întrebări care îi evitau nevoia de a da cea mai mică explicare asupra politicii austriece. Admiram această strategie diplomatică, deși ea contraria așteptarea mea, și mă credeam că asistam la o comedie jucată în perfecție de personajul ei principal. Baronul răspunse la cuvintele mele din urmă iarăși printr-o întrebare:

— Trecut-ați prin Viena, domnul meu, când ați venit la Paris? Aici, mărturisesc că nu mă putui stăpâni de a râde puțin și răspunsei:

— Ba nu, domnule baron, n-am trecut prin Viena, căci un amic al meu a fost însărcinat de prințul Cuza a duce scrisoarea Înălțimii Sale adresată dlui ministru al afacerilor străine din Viena, însă la întoarcerea mea în țară negreșit mă voi abate prin capitala Austriei, spre a vă prezenta omagiile mele, dacă Ex. Voastră s-ar afla din întâmplare acolo.

Baronul mă asigură că ar fi încântat de a mă revedea, și după o salutare foarte politicoasă ne despărțirăm zâmbind amândoi, el cu puțină maliție, eu cu puțină ciudă.

Printre persoanele însemnate ce am mai văzut la acea epocă nu voi trece sub tăcere pe dnul Thouvenel, ambasadorul Franței la Constantinopol, și pe ilustrul poet Lamartine.

Dl Thouvenel care ne-a fost de mare ajutor în lupta noastră pentru alegerea deputaților sub caimacamia lui Vogoridi, este un spirit înalt, un caracter drept și energic, unul din acei oameni pe care o nație întreagă se poate rezema cu încredere. Ex. Sa a manifestat o adevărată mulțumire pentru curajul și patriotismul ce au arătat românii în ultimele evenimente și a adăugat:

— De mult așteptam ca nația română să dea semne de viață și sunt fericit că așteptarea mea nu va fi înșelată. Încât un popor nu dă acele semne, el nu merită de a atrage atenția și simpatia lumii. Dnul Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere, eroul poetic al revoluției de la 1848, deși ajuns acum în iarna vieții, totuși poartă pe a sa frunte largă aureola geniului. Conversația sa e armonioasă și fermecătoare ca un râu limpede ce curge între maluri înflorite. Simțirile înalte, ideile sublime, cugetările filozofice curg din buzele sale sub forma cea mai corectă a limbii franceze și cu o bogăție ce minunează pe ascultători. Nu cred să se găsească aiure ca în Franța asemenea oameni care să posede o facilitate atât de mare de a-și exprima gândirile. Lamartine are o elocvență răpitoare chiar în convorbirile vieții private, și care în împrejurările cele mari ale vieții publice devine o putere ce oprește omenirea pe malul prăpastiei sau o împinge în fundul ei. L-am ascultat, timp de o oră, cu nesaț, făcând o mult ingenioasă disertație asupra poetului Béranger, și mai cu seamă l-am admirat când a desfășurat dinaintea noastră minunata panoramă a Orientului întrevăzut de el prin vălul geniului său. Dezvoltând o teorie strălucită și mult seducătoare asupra viitorului oriental, marele poet s-a adresat către mine și a rostit aceste cuvinte, demne de meditat:

— Domnul meu, deșteptarea unei Nații este cel mai sublim spectacol ce-l poate da omenirea cerescului Creator; însă când o nație are norocul de a atrage privirea lui Dumnezeu, ea trebuie să se menție la înălțimea poziției și a demnității sale. Eu, dnul meu, fac sincere urări pentru prosperitatea și mărirea românilor, căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe copii pășind pe urmele onorabile și glorioase ale străbunilor!