Misia mea la Londra — Mareșalul Pelissier — Lordul Malmersbury (1859)

Comunicațiile între Paris și Londra se fac astăzi cu o mare răpejune. Zece ore sunt de ajuns spre a te transporta din capitala Franței la Calais, de la Calais pe mare la Douvres și de la Douvres cu drumul de fier în capitala Engliterei. Vaporul era plin de călători ce se întorceau din toate unghiurile lumii, iar dintre toți cel mai interesant în ochii mei era un John-Bull scurt, gros, roș la față ca o rodie, roș la păr ca un morcov și care venea tocmai de la Honcong în primblare... O primblare de trei luni de la China prin India!... Fericit roșcovan!

Sosind la Londra am scris îndată lordului Malmersbury, ministrul afacerilor străine, înștiințându-l că sunt însărcinat de prințul Cuza a-i aduce o scrisoare autografă și rugându-l să binevoiască a-mi acorda o audiență. Totodată am trimis și două bilete lorzilor Clarendon și John Russel de la care reclamam favoarea de a fi primit ca trimis extraordinar al prințului. Voiam a cere asemenea primire și de la lordul Palmerston, însă acest mare personaj lipsea din Londra.

Răspunsurile dorite îmi veniră numai după o săptămână de lungă așteptare, timp de care profitai pentru a face vizita mea ducelui de Malacoff, ambasadorul Franței, și pentru a mă primbla ca un simplu turist prin toate părțile orașului.

Palatul ambasadei franceze se află lângă poarta principală a lui Hyde-Parc, pe strada Piccadily. Mă prezentai a doua zi după sosirea mea la Londra și fusei introdus într-un mare salon-cabinet unde găsii pe ducele de Malacoff. Mareșalul Pelissier, al cărui nume s-a ilustrat prin luarea Sevastopolului, este un om mic de stat, însă are umeri largi și zdraveni; părul său e cărunt și tuns scurt; figura lui energică exprimă un caracter de bronz. El e tipul militarului francez ars de soarele Africii și oțelit de focul războaielor. Când intrai în acel cabinet lung și spațios, un câine de Terre-Neuve ce ședea culcat lângă mareșalul, cu capul pe genunchii lui, se sculă, veni spre mine, se ridică pe labele de dinapoi și rezemă cele de dinainte pe pieptul meu. Dihania aceea neagră era mare cât un urs!

— Nu vă temeți, dnule A... zise ducele răspunzând salutării mele.

— N-am frică de câini, dnule Mareșal, replicai, căci îmi sunt foarte dragi.

Ca și când ar fi înțeles cuvintele mele, câinele începu a se gudura sub dezmierdările ce-i făceam, apoi, ascultând de porunca stăpânului sau, el merse încet la fereastră și se puse a privi în Hyde-Parc.

După complimentele obișnuite, ilustrul mareșal îmi zise:

— Ați venit la Londra spre a susține evenimentele din Principate?... Rolul D-voastră e greu și chiar displăcut, căci miniștrii reginei sunt foarte preveniți contra actelor ce ați desăvârșit în Camerele din Iași și din București.

— O știu, dnule Mareșal; Maiestatea Sa împăratul și contele Walewski m-au luminat asupra greutății misiei mele, însă am speranță ca, prin ajutorul povățuirilor ce veți binevoi a-mi da, voi reuși a combate prevențiile cabinetului englez.

— Cu greu! Cauza d-voastră a fost răstălmăcită aici cu multă dibăcie de ambasadorul Turciei, dnul Musuri.

— Nu mă îndoiesc de aceasta, căci dl Musuri e fanariot, și în toate nenorocirile țării mele, în toate persecutările ce au pătimit românii, cei mai neîmpăcați agenți au fost fanarioții.

— Se poate, însă nu trebuie să vorbiți astfel cu miniștrii englezi. Aici politica de simțământ nu-și are loc. Grăiți-le pozitiv și cătați a le arăta că interesele Engliterei sunt legate cu chestia actuală a Principatelor; probați-le că sunteți oameni practici și că voiți a respecta tractatele ce aveți cu Imperiul Otoman, altminteri veți pierde timpul în zadar.

— Vă mulțumesc, dnule duce, pentru aceste povățuiri și vă încredințez că voi profita de ele. Convorbirea mai urmă câtva timp asupra acestui subiect, apoi își luă zborul spre țărmurile Crâmului, unde văzusem întâia oară pe mareșalul Pelissier, în timpul războiului.

— Ați fost la Crâm? mă întrebă mareșalul.

— Am fost, după luarea Sevastopolului, și am găzduit la colonelul de Vernon în cartierul general, alăture cu locuința Excelenței Voastre.

— Și de ce nu v-ați prezentat mie?

— N-am îndrăznit, fiindcă aveam de tovarăș un jurnalist.

— A! Dacă-i așa... bine ați făcut, zise râzând mareșalul Pelissier, care nu putea suferi jurnaliștii. El pretindea că un jurnalist indiscret poate să fie pernicios asemenea unui spion în cursul unei campanii; de aceea cât a comandat asediul Sevastopolului el dase ordin a nu se primi jurnaliști pe țărmurile Crâmului ocupate de armia franceză.

Luându-mi adio de la ducele de Malacoff, mă dusei să fac o primblare în Hyde-Parc.

Acest parc întins cât o moșie și verde ca smaraldul era plin de echipajuri strălucite cu câte doi sau patru cai înhămați à la Daumont, cu câte unul sau doi lachei purtând peruci pudruite; cât pentru birje nu se zărea nici una, căci Hyde-Parcul fiind o primblare aristocrată, birjele sunt oprite de a intra în el; și prin urmare cine nu are caleașca sa proprie se vede silit a mări numărul pietonilor ce se înșiră de-a lungul aleii Amazoanelor. Spectacol răpitor!

Cele mai frumoase fiice ale Engliterei pe caii cei mai frumoși de călărie trec în zbor ca niște visuri grațioase. Amazoanele, cu obrajii îmbobociți ca niște trandafiri, îndeamnă caii cu glasul lor armonios, iar fugarii înfocați de alergare joacă în loc, nechează, se alintă sub dezmierdările mâinilor albe, și bieții pietoni stau într-un extaz destul de comic, în prezența acelui vârtej fermecător de grații, de tinerețe și de eleganță.

Duminicile în Englitera sunt consacrate religiei; locuitorii se ocupă cu citirea Bibliei în sânul familiei; toate trebile încetează, toate dughenile se închid, toate petrecerile zgomotoase sunt oprite, încât orașele, de la cele mai mici până la cele mai mari, devin triste și nesuferite pentru un străin.

Mă agățai, în cea întâi duminică după sosirea mea în Londra, pe un omnibus care mergea la Rișmond.

Rișmond este un rai de verdeață! Parcul său e vestit între cele mai minunate din lume, însă ce mi-a plăcut și mai mult decât parcul, este amfiteatrul de culmi coronate cu case de țară ce se ridică pe malul Tamisei. Acele case numite cottage au o arhitectură variată și elegantă care formează un tablou încântător. Grădinile lor se coboară până în apă cu buchete de copaci, cu straturi de flori și cu verzi covoare de gazon frumos ca o catifea. Mulțime de luntrișoare înguste pluteau pe oglinda Tamisei legănând copilași bălăiori și trandafirii la față; altele erau conduse de tinere și răpitoare misses, adevărate figuri de keepseak. Spectacol poetic ce încântă privirea și face a crede la realizarea visului de perfecție a omenirii! Cine îl vede nu se poate opri ca să dorească de a trăi și a muri în acel loc de liniște, în sânul acelei naturi zâmbitoare! Petrecui o mare parte a zilei pe malul Tamisei, căci nu mă puteam despărți de acea priveliște poetică, și plecând la Londra spre seară, am vizitat în treacăt grădina botanică numită Kew (kiu), unde sunt de admirat un turn chinezesc și mai multe sere de fier și de cristal. În una din acestea revăzui vestita plantă tropicală Victoria ale cărei frunze sunt largi și rotunde ca niște mari tipsii, precum și grădinarul ce se ocupă special de cultura ei. Acest grădinar trăiește cu planta sa favorită într-o atmosferă de treizeci grade de căldură; el o clocește cu ochii pentru ca să o vadă înflorind, și când planta răspunde la dorința lui, el are mulțumirea de a primi vizita întregii populații din Londra. Adevărul e că toți englezii vin să admire floarea îmbobocită, însă grădinarul se măgulește că o mare parte din admirarea compatrioților săi este pentru dânsul, și astfel el se simte omul cel mai mulțumit din regatul Britaniei.

La anul 1851, când am fost cu fratele meu la cea întâi Expoziție, Victoria se găsea în deplină înflorire. Fratele meu întrebă pe grădinar dacă planta avea nevoie totdeauna de o așa fierbinte temperatură.

— Oh, yes! răspunse grădinarul cu un aer de profesor de botanică.

— Și d-ta trăiești necontenit în această atmosferă tropicală?

— Oh, yes!

— Ia seama, dnul meu, să nu crești și d-ta odată cu planta, fiind expus la același regim, și tot crescând pe tot anul, să te trezești într-o zi mare cât un uriaș.

Grădinarul, mic de stat ca Ghemiș din baladă, trânti niște hohote care produseră un adevărat cutremur în seră, și de atunci el spune la toți vizitatorii că s-a închis la căldură înadins pentru ca să dobândească proporții gigantice; însă, departe de a crește, sărmanul! nu face decât să scadă, și de va urma tot astfel cu scăderea, peste câțiva ani el are să ajungă a fi piticul cel mai pitic din Englitera.

Întorcându-mă la Murley-otel, Trafalgar Square, unde ședeam, prin șirul acel de străzi care nu se mai sfârșesc și care poartă numele de Piccadily, Regent-Street, Oxford-Street, Pall-Male etc., găsii un bilet de la secretarul lordului Malmersbury prin care mi se anunța că voi fi primit de Excelența Sa dnul ministru, a doua zi la o oră după amiază, însă nu ca o persoana oficială, nefiind încă recunoscută alegerea domnitorului, etc.

Acest bilet foarte categoric mă puse pe gânduri și îmi dete oarecum cheia politicii engleze în privirea Principatelor. Împăratul Napoleon îmi făcuse onorul de a mă primi ca pe un ministru, lordul Malmersbury nu voia a-mi recunoaște nici un caracter de oficialitate, ci mă reducea la rolul simplu de un trimis particular. Poziția mea devenise foarte delicată; însă nu era loc de a da îndărăt; trebuia să merg înainte și să sacrific amorul propriu personal în interesul cauzei noastre comune.

În sfârșit sosi ziua, sună ora întâlnirii mele cu lordul Malmersbury! Mergând la Forign-Office, secretarul ministerului mă introduse în cabinetul Excelenței Sale. Mă găsii în față cu un personaj nalt, demn și sever, cărui adresai următoarele cuvinte:

— Mylord, am fost însărcinat de înălțimea sa prințul Cuza a vă aduce această scrisoare pe care Vă rog să o primiți. Lordul Malmersbury pân-a nu lua scrisoarea îmi observă ca dacă mi-a acordat o audiență a făcut-o ca pentru o persoană particulară, iar nu ca pentru o persoană oficială, fiindcă titlul de Domn nu a fost recunoscut de Puteri colonelului Cuza; că prin urmare însăși scrisoarea ce-i prezentam o primește ca de la simplul colonel, și nu ca de la prințul Cuza.

— Binevoiți, îi răspunsei, a o primi ca de la colonelul Cuza, scrisă pe tron.

— Mă iertați, replică lordul, conveniențele diplomatice nu-mi permit a considera încă pe colonelul Cuza decât ca simplu colonel, nici a privi această scrisoare decât ca scrisoarea particulară a unui colonel.

— Fie, zisei; aveți însă bunătate a o primi pentru ca să nu fiu silit a o duce înapoi la Moldova.

Excelența Sa o luă, însă nu o deschise dinaintea mea, ci o puse într-o cutie, lăsând un colț al scrisorii ieșit afară, și mă încredință că o va citi mai târziu cu toată luarea-aminte. După această operație, mă invită să mă pun pe un scaun și se așeză pe jilțul de lângă biroul său.

Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvântul cu un ton foarte sever și zise:

— Domnul meu... cele de pe urmă evenimente din Principate au avut un caracter de neorânduială și de dispreț pentru Convenție, care ne-au surprins din partea unui popor ce invocase protecția puterilor occidentale. Sub înrâurirea unui partid violent, voturile Camerelor s-au rătăcit din calea prescrisă și au ridicat același Domn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenției care stipulează că fiecare Principat va avea prințul său stăpânitor! Acest act nu poate fi aprobat de guvernul Maiestății Sale Regina Engliteriei, căci afară de caracterul său ilegal, el țintește la lovirea intereselor Curții Suzerane; el amenință integritatea Imperiului Otoman prin o lucrare tainică și revoluționară ce caută a dezlipi Principatele de acest imperiu. Domnul meu, românii au comis o mare greșeală politică, căci prin nerăbdarea lor, prin dorul de independență ce-i domină, prin visul de cuceriri cu care se îngână, ei nu numai că nu vor câștiga nimică, dar încă vor pierde simpatiile Europei. Englitera, de a cărei bunăvoință Principatele au avut bune dovezi, se vede astăzi silită a face mari rezerve în privirea lor, fiindcă ele au trecut peste limitele prerogativelor acordate lor, alegându-și un singur Domn și pregătindu-se, pe cât știu, a proclama Unirea lor definitivă. Rapoartele ce am primit de la Constantinopol nu-mi lasă nici o îndoială despre spiritul revoluționar ce animă pe români și vă declar, domnul meu, că Englitera nu poate suferi dezvoltarea unui asemenea spirit periculos într-un stat aliat; de aceea nu e dispusă a recunoaște alegerea colonelului Cuza ca Domn pe ambele provincii.

În fața unei asemenea formale declarări, inspirată de cuprinsul unor rapoarte calomniatoare țării mele, mă cuprinse o dureroasă indignare. Îmi ridicai fruntea privind drept în ochii ministrului și răspunsei cu o liniște perfectă:

— Mylord, rapoartele de la Constantinopol cuprind acuzări foarte grave în contra nației mele, dar nu mă miră fiind venite de la Constantinopol, unde chestia Principatelor e rău înțeleasă. Dați-mi voie dar a răspunde la acele învinovățiri pe care le-am disprețui dacă ele nu ar fi de natură a ne lipsi de simpatia și protecția Guvernului binevoitor al Engliterei. Acei ce au interes a compromite cauza noastră au răspândit vorbe mari, pentru ca să fie crezuți mai bine, și au atribuit românilor planuri gigantice, care, norocire pentru noi, sunt astfel de rău inventate încât ele cad și dispar sub ridicol. Ei au zis că ne hrănim cu visuri de independență absolută, că țintim la răsturnarea Imperiului Otoman, că avem proiecte de mari cuceriri și celelalte. Pentru ca să susție asemenea idei, negreșit ei trebuie să creadă că noi nu am avea nici o cunoștință de interesele noastre, și tocmai aceasta probează sărăcia imaginației lor. Toate popoarele au un simț instinctiv de nevoile și de conservarea lor. Românii asemenea au acel simț mântuitor și cred din vechime într-acest adevăr politic, adică: că soarta lor e strâns legată cu soarta Imperiului Otoman, că integritatea țării lor e atârnată de integritatea teritoriului turcesc. Pieirea ce i-a amenințat pân-acum nu se află peste Dunăre, și prin urmare ei s-au arătat totdeauna credincioși Curții Suzerane. Istoria însăși o probează: la 1821, când a intrat Ipsilanti în Moldova ca să înceapă revoluția grecească, din porunca împăratului Alexandru al Rusiei, luat-au românii armele împotriva turcilor? Nu, deși proclamațiile lui Ipsilanti erau redactate în numele religiei și al independenței. Din contra, ei se răsculară contra grecilor care sub steagul libertății făceau prădăciunile cele mai barbare. Mai târziu, la 1828, când Rusia a declarat război Turciei, când armiile sale au cuprins Principatele, luat-au parte românii la acel război în contra suzeranului? Nu, ei au suferit în tăcere toate relele unei ocupații de șapte ani. Douăzeci de ani mai pe urmă, la 1848, când toată Europa, afară de Englitera, a fost zguduită de paroxismul revoluționar, care a fost caracterul mișcării din Principate? Românii au ars în piața publică Reglementul Organic impus de Rusia și au strigat: jos protectoratul moscălesc și să trăiască Sultanul! Divanul adhoc, la care a asistat Sir Henry Bulwer, comisarul englez, manifestata vreo dorință contra intereselor Turciei ? Nicidecum; el a cerut Unirea cu un Domn străin și respectarea tratatelor cu Înalta Poartă. În sfârșit acum, cu prilejul alegerii Prințului, care a fost cea întâi lucrare a Camerelor? Cererea de investitură la Constantinopol! Ce probează toate aceste acte? Spiritul revoluționar al românilor împotriva Sultanului sau dorința lor de a sta lipiți de Imperiul Otoman pe baza tratatelor? Judece însăși Excelența Voastră. Că românii au visuri de independență, cine poate să-i mustre? Este oare oprit unei nații deștepte de a dori îmbunătățirea soartei sale, și încât acea nație se poartă cu înțelepciune și nu atacă interesele nimănui, merită ea oare de a fi osândită? Iar că românii visează cuceriri, această invenție e cu atât mai sublimă că de la sublim la ridicol nu e decât un pas. Cuceriri? Cu ce? Cuceriri? Care? Nu cumva ei voiesc să încorporeze Rusia sau Austria, sau Turcia Europei, de care sunt înconjurați, ca un pitic intre trei uriași? Poate că țintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine știe? Pe o asemenea cale de glumă toate presupunerile sunt permise. Lordul Malmersbury începu a zâmbi, și-mi făcu semn să urmez, dând o mare atenție la cuvintele mele.

— Intr-adevăr, mylord, urmai după o scurtă pauză, este o cucerire la care aspirăm cu o vederată ambiție, mai cu seamă de la anul foametei Irlandei; singura cucerire despre care negreșit Musurii din Constantinopol și din Londra nu au pomenit în rapoartele lor; vreau să zic cucerirea bogățiilor noastre teritoriale, cucerirea deplinei libertăți de a dezvolta lucrul pământului nostru, cu gând de a schimba produsele agricole ale țării românești pe acelea ale manufacturii engleze. La 1846, când foametea Irlandei a fost ușurată prin ajutorul grânelor din Principate, Parlamentul britanic a răsunat de un mare adevăr; s-a zis atunci că Principatele Dunării sunt magaziile de abundență ale Engliterei! Noi voim a consacra acest adevăr și a profita de rodul pământului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortul civilizației reprezentat de produsele minunate ale industriei engleze. Dacă o asemenea ambiție, dacă un asemenea dor de cuceriri sunt simptome revoluționare, apoi merităm în adevăr a pierde simpatiile și protecția Guvernului Grațioasei Sale Maiestăți. Lordul Malmersbury avu bunătatea a răspunde că încât românii se vor ocupa de îmbunătățirile dinlăuntru și de dezvoltarea comerțului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii practici; însă, adăugă lordul:

— Cum se face că un popor insuflat de idei sănătoase s-a alunecat a uita respectul cuvenit unui act oficial european, al Convenției, alegând un singur Domn pentru ambele Principate ?

— Mylord, răspunsei, actul alegerii săvârșite de români este din contra cel mai mare semn de respect al lor către Convenție și către înaltele Puteri ce au subscris-o.

— Cum asta? întrebă ministrul zâmbind.

— Dați-mi voie să mă explic. Acea Convenție poate fi sau avantajoasă, sau neavantajoasă intereselor Principatelor; prin urmare, românii sunt în dreptul lor sau de a o aplica în țară, sau de a nu o aplica, și în cazul din urmă Europa generoasă i-ar lăsa în voia lor, căci în epoca de astăzi legile nu se mai impun cu sila popoarelor. Pân-a nu li se da noua Convenție, românii aveau Reglementul Organic; ei puteau dar alege între aceste două șarte, și, găsind lucrarea Conferințelor de la Paris neaplicabilă, să o lase deoparte și să urmeze a se guverna după regimul trecut. Dacă am fi urmat astfel, atunci negreșit că am fi probat o lipsă flagrantă de respect către marile Puteri ce au binevoit a se ocupa de soarta noastră; însă ce am făcut noi? Plini de recunoștință către Ele, am primit Convenția cu entuziasm și am voit să o aplicăm în conștiință, mai cu seamă că ea părea a cuprinde elementele de realizarea dorințelor noastre, a Unirii. Ei bine, Mylord, vă mărturisesc că de la cele întâi pasuri pe calea regimului nou, am înțeles, cu toată simplicitatea noastră de țărani ai Dunării, că am intrat nu pe un drum neted, ci în sânul unui labirint îngrozitor, un labirint din care desfid pe oamenii de stat cei mai practici ai Engliterei și ai Franței de a putea ieși. Și în adevăr, Mylord, ce garanție de bună orânduială și de progres înfățișează un regim guvernamental în care dominează influențele contrare a cinci puteri independente una de alta: doi Domni, două Camere și o Comisie centrală! Cum se va acorda pășirea Principatelor către Unire, cu voințele, cu interesele de dinastie a doi Prinți, cu spintec de partid, cu luptele parlamentare a două Camere, și cu rolul de legislator, cu dreptul nelămurit de control al Comisiei centrale? Ca și când s-ar fi înhămat cinci cai la o trăsură, trei dinainte, doi îndărăt, care, trăgând în două părți contrare, rup hamurile și sfărâmă trăsura. Cu toate acestea, noi nu ne-am descurajat; deciși de a arăta bunăvoință din parte-ne, și respectul nostru către actul oficial al Europei, am cercat a simplifica resorturile mașinii guvernamentale spre a o pune în stare de a funcționa mai ușor. Ne-am rezemat dar pe o maximă a codului politic ce declară că tot ce nu-i oprit este permis, și văzând că Convenția nu ne oprește de a alege același Domn în ambele Principate, am înlesnit aplicarea ei prin reducerea numărului puterilor constituționale ale noului nostru regim. În loc de cinci, precum am avut onorul a vi le enumera, domnule ministru, le-am redus la patru; adică în loc de cinci cai rău înhămați, am lăsat numai patru, destinați a trage cu toții înainte spre a urni carul statului. Carul e greu într-adevăr, calea e nebătută, plină de piedici, caii nu sunt încă bine deprinși, dar în sfârșit, cu chipul acesta, nu suntem amenințați de a sta locului; cu chipul acesta procedăm măcar cât de încet la aplicarea stipulațiilor Convenției și probăm respectul nostru pentru voința marilor Puteri.

Lordul Malmersbury stătu puțin a gândi, apoi zise:

— Se poate ca Convenția sa aibă oarecare defecte, căci nu e lucru ușor de a face legi pentru țări depărtate, însă trebuie să credeți că intențiile Puterilor au fost toate în favorul d-voastră.

— Noi o credem, Mylord; de aceea am acceptat noua legiuire fără a da semne de vreo nemulțumire, însă e cu drept ca și Puterile să ne creadă.

După aceasta, conversația se întinse asupra vârstei și caracterului colonelului Cuza, precum și asupra nemulțumirii ce ar fi produs în Principate suirea sa la domnie după cuprinsul rapoartelor făcute de partizanii separatismului, turci, greci și austrieci.

Încredințai pe dnul ministru că cea mai mare liniște domnește în țară, că entuziasmul locuitorilor români e nemărginit și că de la 5—24 ianuarie Principatele, departe de a fi în doliu, sunt în sărbătoare și așteaptă cu toată încrederea de la dreptatea Puterilor mari recunoașterea actului patriotic ce au desăvârșit.

La aceste cuvinte lordul se sculă, se uită la mine cu o expresie de figură mult mai blândă și zise:

— Dnule A... sunt foarte mulțumit de vizita D-voastră și de informările ce mi-ați dat asupra evenimentelor din țara dvoastră. Englitera e patria libertății și prin urmare ea nu are nici un interes de a se împotrivi la dezvoltarea fericirii și a libertății altor nații. Dacă este adevărat, precum m-ați încredințat, că aspirările românilor nu sunt contrare intereselor Imperiului Otoman, că ei vor să păstreze legăturile lor cu Curtea Suzerană, că gândul lor e de a respecta Convenția și de a se ocupa, ca oameni înțelepți și practici, de îmbunătățirea instituțiilor dinlăuntru, vă declar cu lealitate că Guvernul Maiestății Sale vă va da cele mai vii probe de a sa stimă și bunăvoință. El va arăta chiar în viitoarele conferințe cele mai favorabile dispoziții în chestia alegerii prințului Cuza.

— Vă mulțumesc, Mylord, în numele compatrioților mei, răspunsei închinându-mă, și adaug mulțumirile mele personale pentru bunătatea cu care m-ați ascultat și mai cu seamă pentru grațiozitatea cu care ați dat chiar acum titlul de Prinț colonelului Cuza.

Excelența Sa zâmbi și-mi dete mâna, replicând: „De astăzi nu-i voi mai da alt titlu“. Ieșind din cabinetul lordului, bucuria mea era atât de zburdalnică încât puțin a lipsit ca să-mi uit gravitatea rolului meu de sol și ca să încep a cânta în gura mare: God save the Queen! Am alergat numai într-un suflet la hotel, am raportat Înălțimii Sale rezultatul conferinței mele cu ministrul reginei Victoria, și a doua zi am plecat la Paris ca să raportez împăratului rezultatul fericit al misiei mele în Englitera.