Sus la munte, ninge, plouă,
La Craiova pică rouă
Din ai nopței ochi cerești
Și din ochii omenești
Dar ce plâng românii oare?
Sufletul de ce îi doare?
Plâng un mândru frățior
Deslipit din sânul lor.
Banul tânăr Mărăcină,
Cărui Oltul se închină,
De pe malu-i a plecat
Pe-un fugar nencălecat.
A plecat în lungă cale
Cu ceata slugilor sale
Și cu cinczeci de voinici,
Adunați toți de pe-aici.
Ei pășesc peste hotare,
Trec prin satele maghiare,
Prin orașele nemțești,
Prin țări lungi împărătești,
Și, în dragostea moșiei,
Duc Vulturul României
Care-n aur lucitor
E cusut pe steagul lor.
Tot pe-a Dunărei verzi maluri,
Unde umbra-i joacă-n valuri
Merge mândrul craiovan
Câte zile-s într-un an,
Și feciorii mi-l urmează,
Și fugarii lor nechează,
Și străinii ce-ntâlnesc
Stau în cale de-i privesc.
Pasă ceata călătoare
Când pe noapte, când pe soare.
Lung e drumul, lung și greu!
Unde merg așa mereu?
Ei se duc la vitejie,
Căci au tainica solie
De-a sădi în viitor
Libertatea țării lor.