Share on Twitter Share on Facebook

I

Sus la munte, ninge, plouă,

La Craiova pică rouă

Din ai nopței ochi cerești

Și din ochii omenești

Dar ce plâng românii oare?

Sufletul de ce îi doare?

Plâng un mândru frățior

Deslipit din sânul lor.

Banul tânăr Mărăcină,

Cărui Oltul se închină,

De pe malu-i a plecat

Pe-un fugar nencălecat.

A plecat în lungă cale

Cu ceata slugilor sale

Și cu cinczeci de voinici,

Adunați toți de pe-aici.

Ei pășesc peste hotare,

Trec prin satele maghiare,

Prin orașele nemțești,

Prin țări lungi împărătești,

Și, în dragostea moșiei,

Duc Vulturul României

Care-n aur lucitor

E cusut pe steagul lor.

Tot pe-a Dunărei verzi maluri,

Unde umbra-i joacă-n valuri

Merge mândrul craiovan

Câte zile-s într-un an,

Și feciorii mi-l urmează,

Și fugarii lor nechează,

Și străinii ce-ntâlnesc

Stau în cale de-i privesc.

Pasă ceata călătoare

Când pe noapte, când pe soare.

Lung e drumul, lung și greu!

Unde merg așa mereu?

Ei se duc la vitejie,

Căci au tainica solie

De-a sădi în viitor

Libertatea țării lor.