Share on Twitter Share on Facebook

II

Colo-n țărmuri depărtate,

În a Franției cetate,

Vechiul Luvru e deschis

Poporimei din Paris,

Care-aleargă să privească

Armia cavalerească

Ce din ziori s-a adunat

Lâng-al regelui palat.

Sala tronului e plină

De o magică lumină

Ce se varsă din senin

Pe frumoase flori de crin,

Și pe dame strălucite,

Tot în aur învălite,

Și pe nobili mult vestiți,

Tot cu fer acoperiți.

Filip regele s-arată

Cu-a sa frunte-ncoronată

Și le zice: „Nobili frați!

Scoateți spada și jurați,

Din a noastră dulce țară

Dușmanul străin să peară!“

Mii de glasuri strig: „Jurăm

Franția s-o liberăm!“

Iată că în sala mare

Un străin deodată pare,

Tânăr, mândru, nalt, frumos,

La ochire luminos.

El spre tron măreț pășește,

Lânge rege se oprește

Și din gură zice-așa:

„Să trăiești, măria-ta!“

Toți s-apropie în grabă.

„Ce voiești?“ regele-ntreabă.

„Sunt român de la Carpați

Ș-aduc cincizeci de bărbați

Ce sunt gata ca și mine

De-a muri toți pentru tine,

Apărând cu brațul lor

Franția ș-al ei onor!

Țara mea cu blânde șoapte

Mi-a zis tainic într-o noapte:

« Mergi, copile, înarmat,

La Apusul depărtat.

Mergi de varsă al tău sânge

Pentru Franția ce plânge,

Căci și ea pe viitor

M i-a veni în ajutor. »

Uimit regele-atunci zice:

„Bun sosit la noi, voinice!

Spune nouă, cine ești?

În Carpați cum te numești?“

„Eu sunt banul Mărăcină,

Cărui Oltul se închină.“

„Ține spada mea în dar,

Brav marcheze de Ronsar!“