Dragoș, mândru ca un soare,

A plecat la vânătoare.

Ghioaga și săgeata lui

Fac pustiul codrului!

Cerbul moare, urșii per

Și vulturii cad din cer...

Iată că-ntr-o dumbrăvioară

El zărește-o căprioară,

Fiară blândă de la munte,

Cu steluță albă-n frunte

Și cornițe subțirele

Și copite sprintenele.

Căprioara cum îl simte

Lasă locurile strimte,

Fuge, saltă, zboară, pere,

Ca un vis, ca o părere;

Iară Dragoș înfocat

O gonește nencetat.

Zi de vară cât de lungă,

Vânătorul o alungă,

Ș-amândoi se perd de vii

În codri merei pustii!