Iată, mări, că deodată

O poiană se arată,

Înverzită, înflorită

Și de lume tăinuită.

Iar pe iarbă-n poieniță

Cântă-o albă copiliță,

Cu ochi dulci, dismierdători

Și cu sânul plin de flori.

Căprioara, cât o vede,

Zboară vesel, se răpede

Și îi cade la picioare

Pe-un covor de lăcrimioare.

Cât viteazul o zărește,

Pe loc stă și se uimește!

Uită blânda căprioară

Și săgeata ce omoară!

Uită draga vânătoare,

Uită lumea de sub soare!