Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Ca duioasa mea poveste,

Că-nainte mult nu este:

Pe cea vale de mohor,

Lâng-un limpede izvor,

Mama doamnă stă culcată

Și cu dragoste tot cată

Când la cerul înstelat,

Unde doru-i a zburat,

Când pe fața apei line,

Unde-a cerului lumine

Se prevăd, se oglindează

Și în taină scânteiază.

Biata mamă-ncet suspină

Și cu-o floare de sulcină

Ea dezmiardă-ncetișor

Fața micului izvor,

Ș-apoi stă, și tot privește,

Apa când se limpezește,

Care stele mai întăi

Au să iasă-n fața ei?

Umbra nopții de pe vale

Se pătrunde de-a ei jale

Și ascultă în tăcere

Șoapta-i plină de durere.

Căci ea stelele descântă

Și, plângând, astfel ea cântă:

Câte stele sunt pe cer,

Până-n ziuă toate pier,

Numai două-s stătătoare

Pân la răsărit de soare,

Și îngână dorul meu...

Coborî-le-ar Dumnezeu!

Stelișoare, blânde stele,

Ochișori inimii mele!

Pe pământ voi v-ați închis

Și în ceruri v-ați deschis

Să priviți la dorul meu...

Coborî-v-ar Dumnezeu!

Bine v-a fi vouă, bine,

În cel rai cu vii lumine,

Dar nici raiul nu e lin

Ca al mamei dulce sân!

Ah! copii, la sânul meu

Coborî-v-ar Dumnezeu!

O! minune! sus, în cer,

Două stele iată pier!

Și cu zborul de săgeată

Prin văzduh iată-le, iată

Că vin iute și voioase,

Lăsând urme argintoase

Pân ce cad lângă izvor

Într-un lung, întins ogor,

Și se fac din două stele

Două mărgăritărele...

Cine-n lume, cine poate

Mările să le înoate,

Codrii vechi să mi-i pătrunză

Ca să numere-a lor frunză?

Cine poate-avea aflare

Câte valuri sunt pe mare,

Câte raze sunt în soare,

Cât parfum e într-o floare?

Numai dorul mamei poate

Să pătrundă-n lume toate,

Ca să afle mângâiere

La cumplita sa durere!

Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,

Intră-n lanul cel de grâu,

Și tot cată ne-ncetat

Stelele care-au picat.

Spic de spic ea îl culege,

Grâu-n palme îl alege

Și-l sărută, și-l dezmiardă,

Copilașii să nu-și piardă!

Zi de vară până-n seară

Ea din lan nu iese-afară,

Spicuiește, spicuiește,

De odihnă nici gândește!

Iar când lanul s-a sfârșit,

Iată, Doamne! c-a găsit

Într-un spic frumos și mare

Două mici mărgăritare!

Și de-atunci mama duioasă,

În răpirea-i drăgăstoasă,

Tot înșiră, visătoare,

Prețioasele-i odoare

Și la sânu-i tot le strânge,

Apoi râde, apoi plânge,

Le deșiră când și când

Și le-nșiră iar, cântând:

Însiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Precum lacrimile mele

Se-nșiră curgând la stele!

Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Ca și anii mei de jale

Pe-a durerii tristă cale!

Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Pân ce dorul bietei mume

Va-nceta de-a plânge-n lume!