Înșiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Precum șirul din poveste,

Că-nainte mult mai este:

Pe copiii-mbrățișați,

Într-un leagăn alb culcați,

Trista mamă i-a-ngropat

Lângă ea, lângă palat,

La fereastra din grădină,

Sub o tufă de sulcină.

Iar din leagănul de flori

Răsărit-au până-n zori

Doi brazi gingași de o seamă,

Ca doi gemeni dintr-o mamă,

Ș-au crescut, crescut-au iară

De la zori și până-n seară,

Pân-au dat să se lovească

De fereastra-mpărătească...

Frățioare, frățioare,

Înlăuntru ce vezi oare?

Văd pe mama!...

Auzi, frate,

Gemetele-i necurmate?

Măiculița mea iubită,

Cât de-amar e rătăcită!

Ochii-i sunt două izvoare

Tot de lacrimi arzătoare!

Ah! privește cum ne cată

Prin cea casă întristată!

Cum ne cehamă, cum ne plânge!

Mâinile cum și le frânge!

Mamă, mamă, draga noastră,

Iată-ne ici la fereastră,

Vin cu dulce diezmierdat,

Că de mult, amar de noi,

Ne lipsești la amândoi!

Astfel brazii suspinau

Ș-a lor crengi le clătinau

Pe fereastră-n sala mare...

Mama doamnă viu tresare,

Vine,-aleargă, stă, nu crede,

Vede brazii și nu-i vede,

Șterge iute ochii săi:

Dragii mei, drăguții mei!

Voi sunteți! inima-mi zice

C-ați venit voi iar aice

Lâng-a mamei dulce sân,

Ce hrănește-amar suspin!

Scumpii mamei frumușei,

Copilași, iubiții mei!

Frig v-a fost în cel pământ,

Pedepsi-l-ar Domnul sfânt!

Ș-acum nu mai cată nime

De a voastră frăgezime,

Nici vă leagănă-n cântări,

Nici v-adoarme-n sărutări!

Taci, măicuță cu durere,

Că-ți aducem mângâiere.

Nu jeli a noastră soartă,

Că de grijă cerul poartă

Și la morți, și la cei vii,

Și la flori, și la copii.

Seara primăverii caldă

Cu dulci lacrime ne scaldă,

Vântul ne adoarme-ușor

Cu suspin răcoritor,

Și steluța serii, mută,

Cu dulci raze ne sărută.

Ce vorbiți de primăvară,

Și de stele, și de seară?

Nu vedeți cumpliții nori

Cum sosesc fulgerători?

N-auziți cerul cum tună

Și pământul cum răsună?

Vântul suflă și vă-ndoaie,

Pe voi cade rece ploaie...

Dragii mei, gingașii mei!

Cum să-i apăr eu pe ei?...

Biata mamă n-a sfârșit,

Cerul brazii a trăsnit

Și sub ochii săi pe loc

I-au aprins în mare foc!

La pământ brazii cădeau,

Cu lung geamăt ei ardeau

Și spre doamna ce-i vedea

Crengile și le-ntindea.

Biata mamă, despletită,

Spăimântată, rătăcită,

Pe fereastră se pleca,

Vrând în foc a s-arunca;

Dar deodată ochii săi

Au zărit două scântei

Printre flăcări strălucind,

În văzduh voios sărind,

Către stele tot suind,

Ș-amândouă printre ele

Prefăcându-se în stele.

Fața ei, l-acea privire,

Străluci de fericire,

Cum s-aprinde alba lună

Dup-o aprigă furtună;

Și cu grabă-n veselie

Ieșind noaptea pe câmpie,

Ea se duse aiurind,

Cu ochii la cer privind,

Cum se duce neoprit

Dorul cel nemărginit!