Românul nu piere.

Din vârful Carpaților,

Din desimea brazilor,

Repezit-am ochii mei

Ca doi vulturi sprintenei

Pe cea vale adâncită

Și cu flori acoperită,

Ce se-ntinde ca o ceață

Pân în Dunărea măreață

Și de-acolo-n depărtare

Pân în Nistru, pân în Mare.

Iar pe cel amar pustiu

Cu văzutul ce-ntâlnii?

Întâlnii viteaz oștean,

Purtând semne de roman,

Falnic, tare ca un leu

Și cu chip frumos de zeu.

Brațu-i stâng era-ncordat

Sub un scut de fier săpat

Ce ca soarele sorea

Și pe care se zărea

O lupoaică argintie

Ce părea a fi chiar vie,

Și sub fiară doi copii

Ce păreau a fi chiar vii.

Mâna-i dreaptă ținea pală;

Iar pe cap purta cu fală

Coif de aur lucitor,

Ca un zeu nemuritor.

Cel viteaz era călare

Pe-un cal alb în nemișcare,

Și, ca dânsul, neclintit

Sta, privind spre răsărit.

Numai ochii săi mișca,

Vulturește-i alerga,

Pe cea zare cenușie,

Lungă, tainică, pustie,

Unde, ca prin vis trecând

S-auzea din când în când

Vuiet surd, grozave șoapte

Ce veneau din miazănoapte,

Zgomot lung, înădușit

Ce venea din răsărit.

Iarba nu se clătina,

Frunza nu se legăna.

Pasărea la munți zbura,

Fiara-n codri tremura,

Căci prin lumea spăimântată,

În uimire cufundată,

Treceau reci fiori de moarte,

Presimțiri de rele soarte!

Iar pe cer un vultur mare,

Făcând cercuri de zburare,

Se vedea plutind cu fală,

Și-n rotirea-i triumfală

Ținea ochiul său măreț

Pe viteazul călăreț.

Cine ești? de unde ești?

Pe la noi ce rătăcești?

Sunt roman și sunt oștean

De-a-mpăratului Traian!

Maica Roma cea bătrână

Mi-a pus arma asta-n mână

Și mi-a zis cu glasul său:

Fiiul meu, alesul meu!

Tu, din toți ai mei copii

Cel mai tare-n vitejii!

Mergi în Dacia, grăbește,

Pe barbari de-i risipește,

Ș-apoi vecinic priveghează,

Sentinelă mult vetează,

Și te-aține la hotare

Că s-aud în depărtare

Răsunând dușmane pasuri,

Menințând barbare glasuri...

Venit-am și am învins!

Pe barbari pe toți i-am stins,

Și pe țărmurile lor

Acum, domn stăpânitor,

Aștept oardele avane,

Aștept limbile dușmane

Care vin din răsărit

Ca potop nemărginit

Să cuprindă, să înece

Tot pământul unde-or trece!

O! viteze neferice,

Ai să pieri în câmpi aice!

Eu să pier, eu?... niciodată!

Vie-o lume încruntată.

Vie valuri mari de foc...

Nici că m-or clinti din loc.

Tot ce-i verde s-a usca,

Râurile vor seca,

Și pustiul tot mereu

S-a lăți-mprejurul meu,

Dar eu vecinic în picioare

Printre valuri arzătoare

Voi lupta, lupta-voi foarte

Făr-a fi atins de moarte,

Căci român sunt în putere,

Și românu-n veci nu piere!