Ea era frumoasă, dulce,-ncântătoare,

Ca o floare vie, căzută din soare;

Lumea-namorată și de doruri plină

O slăvea în taină ca pe o regină,

Și pe când nici visul nu-ndrăznea, nici dorul

Până lângă dânsa să-și înalțe zborul,

Gingaș, cu iubire, un poet ferice

Prin a lui cântare îndrăznea a-i zice:

Când privesc la tine, scumpa mea iubită,

Ca o liră dulce inima-mi trezită

Cântă și serbează bunurile vieții,

Farmecul iubirii și al tinereții.

Când privesc la tine, draga mea frumoasă,

Raiul îmi deschide poarta-i radioasă,

Și zăresc printr-însa plaiul nemuririi,

Unde ne așteaptă îngerul iubirii.

Atunci omenirea, viața de amaruri

Se îmbracă-n ochii-mi cu plăcute daruri;

Patria-mi ascunde chinurile-i grele,

De zâmbește vesel fericirii mele,

Și tot ce încântă, tot ce dă uimire,

Tot ce-nalță omul la dumnezeire,

Dragostea, virtutea, dulcea poezie,

Îmi șoptesc de tine și mă-nchină ție!

Iar când, mult ferice, îmi aduc aminte

Că-ntre-a noastre inimi sunt legături sfinte,

Că tu, înger dulce, tu, minune vie,

Ai venit din ceruri ca să te dai mie!

C-al tău sân fierbinte bate pentru mine,

C-a ta frumusețe este al meu bine...

O! atunci, iubită, sufletu-mi s-aprinde,

Nobilă mândrie vine de-l cuprinde,

Și simt că el numai e menit pe lume

De a fi altarul scumpului tău nume!

Astfel la picioare-i poetul cânta,

Iar ea, vărsând lacrimi, blând îl asculta,

Și-n a sa uimire gingașă, adâncă,

Îl ruga, zâmbindu-i, să mai cânte încă:

Spune-mi ce minune, care scump odor

Ar putea în lume să-ți insufle dor?

Care vis de aur s-a oprit din cale

Ca să fie visul tinereții tale?

Vrei pe-aripa dalbă unui sprinten nor

Cerul și pământul să-i alergi ușor?

Vrei s-anin pe frunte-ți mărgăritărele,

Salbe înșirate pe raze de stele?

Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin?

Vrei să fii regina cerului senin?

Spune-mi, ce minune dorești ca să nască

Pentru-a ta plăcere dragostea-mi cerească?

Dragul meu poete! nu doresc odoare,

Din a ta cunună vreau numai o floare.

Acea floare scumpă dacă aș avea,

Altă-mpodobire pe frunte n-aș vrea.

Și numai amorul care mă învie

Ar întrece-n mine falnica-mi mândrie!

Tu ești visul gingaș ce din zborul său

Varsă încântare sufletului meu.

Tu-mi îndulcești viața, tu-mi șoptești din stele,

Tu luminezi calea rugăciunii mele,

Și în veci pe tine cu drag te găsesc

În orice îmi place, în orice iubesc,

Ș-o credință sfântă de la cer îmi vine

Că în altă lume m-am iubit cu tine.

O! mult îmi e scumpă închinarea ta,

Căci, iubind, amorul tu știi a-l cânta.

Și prin armonia dulcei tale lire

Vom zbura-mpreună către nemurire.

O! pleacă-a ta frunte pe inima mea,

De ascultă dorul ce șoptește-n ea,

Ș-apoi cântă lumii țara mea slăvită,

Cântă România și pe-a ta iubită!...

Cine-ar putea crede că acest amor

A fost o părere, un vis trecător?

Poetul visase, cum visez poeții,

Flori de altă lume pe cărarea vieții.

Iar când la lumină ochii a deschis,

În ceruri zburase cerescul său vis!

O, vis al iubirii! zis-a el cu jale,

Simțind două lacrimi pe genele sale.

Scumpă nălucire! te întoarce-n rai,

Mergi de înflorește pe cerescul plai,

Căci un vis, ca tine, așa de ferice,

A-nflori nu poate pe pământ, aice!