Jos în vale, pe Bârlad,

Lâng-a Docolinei ²⁵⁷ vad,

Nimerit-au, poposit-au

Și de noapte tăbărât-au

Zece care mocănești

Cu boi albi fălcienești.

De tot carul zece boi,

Înjugați doi câte doi;

Boi cu coarne ascuțite

Și copite potcovite,

Boi de frunte și mânați

De flăcăi toți înarmați.

Iar în care ce avut,

Ce merinde-s de vândut?

Pești de apă curgătoare

Și de apă stătătoare.

Cu năvodul pescuiți

Și cu undița undiți.

Dar merindele-s în cui?

A lui Petrea Majălui,

Care-i om de omenie

Ș-ar fi bun chiar de domnie

Dac-ar pune Dumnezeu

Tot omul la locul său!

Iată-l colo jos lungit,

Într-o burcă ²⁵⁸ învălit,

Lângă focul de nuiele,

Unde ard, jupiți de pele,

Patru miei de la Ispas

Pentru prânzul de popas.

Focul pâlpâie mereu,

Roș ca limba unui zmeu;

Și pe culmea luminată

Și prin tabăra-așezată

Se văd boii la un loc,

Țintind ochii lor spre foc.

Ard nuielele trăsnind,

Crește para scânteind.

Împregiuru-i, ca o roată,

Șede argățimea toată:

Numai Petrea nu-i în rând;

El deoparte stă pe gând.

Unul zice:„Măi voinici!

Auzit-ați voi pe-aici

De biet domnul Ștefăniță,

Ce-a fost om de mare viță,

C-a murit cu zile-n sin ²⁵⁹

În cetate, la Hotin!”

Toți fac cruce-ncremenind!

Un bătrân zice, zâmbind:

„A murit? Domnul să-l ierte!

De-acum să vedeți voi certe,

Lupte, vrajbe-ntre boieri

Pentru scaun și averi!”

Atunci Petre ia cuvânt:

„Așa-i rândul pre pământ!

Cine-i slab, vrea a fi tare,

Cine-i mic, vrea a fi mare,

Căci domnia-i dulce pom

Care farmecă pe om!”

„Fie bine, fie rău,

Da-ne-ar sfântul Dumnezeu

Un alt Ștefan la domnie,

Să ieșim la vitejie!”

Astfel toți raspund cu dor,

Și adorm în somn ușor.