SCENA II

Cei dinainte, CORBU

CORBU

(în culise)

Frunză verde stejărel,

Cît îi omul tinerel

Bine-i, mări. zău, de el!

Codru-n cale-i înverzește,

Româncuța mi-l iubește

Și-n pept inima-i tot crește!

(Corbu se arată pe deal viind încet; el se oprește puțin de cîntă doina din cimpoi.)

TOȚI (ca bucurie): Iaca moș Corbu cimpoieru!… Iaca moș Corbu!

DOCHIȚA: Iar o să ne facă să rîdem și să jucăm.

O FATĂ: Doamne, mare poznaș îi, cît îi de bătrîn.

DOCHIȚA: Și mare bun suflet de om îi.

CORBU

Omul dacă-mbătrînește

Drumu-n cale-i se lungește

Și pustiu-l năpădește.

Ochii văd, inima cere,

Ce folos că nu-i putere,

Nici țîrucă mîngîiere.

(Fetele fi flăcăii merg înaintea Corbului și-l aduc în scenă.)

TOȚI: Bine-ai venit, moș Corbule… bine-ai venit.

CORBU: Bine v-am găsit, mîndrulițelor. Ian privește cît îs de… să le sorbi cu catrințe cu tot!… Ei, da ce mai faceți pe-aici?

DOCHIȚA: Ia! ducem doru, moș Corbule.

CORBU: De ce-ați ieșit cu toții la lună ca buraticii?

DOCHIȚA: Ne-am închinat la Crai-nou.

CORBU: Mare poznă și minune!… Ce are românca a împărți cu craii?… Cît îi iesă un crăișor înainte, hait, m-am închinat cu plecăciune. Da, ian spuneți, ce ați mai cerut de la ist Crai-nou? salbe de mărgele? fote și inele? sau numai dragostele, ha?… și drăgostele tot cu de-alde cei tineri? ha?…

DOCHIȚA: D-apoi cum? cu de-alde cei bătrîni?… că ei și-au trăit traiul…

CORBU: Și și-au păpat malaiul… ha, ha, ha! bine zici, Dochițo… vorba ceea: pomul dacă-mbătrînește, pune-i paie de-l pîrlește… Na! iaca păcatul, că mă luai cu vorba… adică năravul din fire nici că… Ian ascultați, feții mei… alergați degrabă în codru și vă luați tot pe urma mea, că-ți găsi un cuconaș ș-o cuconiță, rătăciți și obosiți ca vai de ei!… să-i aduceți aici.

TOȚI: Da cine-s, de unde-s?

CORBU: Nu-i treaba voastră… Hai! iute… să vă văd… dos la față și tupiluș prin năgăruș… vorba țiganului… Apucați pe la izvorul Șoimilor, că-ți da de ei, fără greș.

TOȚI: Haideți… haideți.

(Fetele și flăcăii ies cu toții: unii prin stînga, alții pe cărarea muntelui. Dochița fi Corbu rămîn singuri.)

FETELE ȘI FLĂCĂII

(ieșind)

Haideți, haideți, haideți

În codrul înverzit,

Haideți, haideți, haideți

În plaiul înflorit.

CORBU: Tu, Dochițo, rămîi că am să-ți spun o oarecică… Nu-i nime? Ascultă: cunoști pe domnul Leonaș, care-o ținut moșia de alăturea?

DOCHIȚA: Îl cunosc dar.

CORBU: Ei! se vede că i s-o aprins călcăile după fata ispravnicului, și fiindcă vodă vrea și Hîncu ba…

O furat fata, ca mai bine.

DOCHIȚA: Ialei!

CORBU: Îi întîlnii chiar acu, rătăciți prin codru, nemîncați și nebăuți de două zile. Sărmanii, să-i vezi, ți-i mai mare mila… Cuconița mai ales… îi prăpădită moartă, na! Ce să zici?… oameni gingași… boieri… n-au cum putea răbda la foame și la osteneală, ca noi iști de la țară… Știi ce, Dochițo? hai să-i ascundem noi doi… așîș să nu-i găsască nici dracu.

DOCHIȚA: Da, îi cată?

CORBU: Dracu? ba mai rău… Ispravnicul… Îi cată ca iarba de leac. Astă-noapte el o mas peste deal, cu o ceată de slujitori de cei noi, de jandari, și are de gînd să hăituiască toți munții. Ai înțeles acum, Dochițo?..: Trebuie să ne facem munte și punte și să-i venim de hac ispravincului, că. Doamne, mare dragu-mi-i… ca sarea-n ochi.

DOCHIȚA: Bine, moș Corbule… las’ pe noi, dacă-i așa treaba.

CORBU: Să trăiești, fata mea. Te-aș săruta, dar mă tem să nu te-apuce friguri… Ian taci… parcă vin flăcăii.