MARIN (cu o greblă în mînă): Hîș, cucurigu dracului, că-i trezi cuconița… (Vine în fața scenei.) Biata cucoana Anica!… De cînd i-o murit boieriul, nu mai are odihnă!… și adică mult mă mir pentru ce atîta supărare?… că era un matuf răposatul… să fugi în lume… pare că era un snop de urzici! Doamne, iartă-mă, că o răposat… dar bine-o făcut!… (Se apucă de grebluit.) Hei, hăc!… Florico… Florico!… Urît ți-a fi făr’ de bărbățel! că-i numai o lună de cînd ne-am cununat… numai o lunicică, și povestea vorbei… parcă-ar fi plouat cu piper între noi!… Tu te afli la tîrg cale de-o poștă de mine, și eu la țară la Florinești, cu grebla-n mînă și cu doru-n suflet.
Vai de tine.
Măi Marine!
Cine-a zis să mi te-nsori!
Cînd departe
Tu n-ai parte
De-a Floricăi mîndre flori,
În zadar l-a mea privire
Mii de flori aici lucesc,
Eu cu dor și cu iubire
La Florica-n veci gîndesc!
Căci puicuța mîndruliță
Poartă-n față doi bujori,
O garofă pe guriță
Și-n sîn fragezi crinișori.
Dar, Marine,
Vai de tine,
Cine-a zis să mi te-nsori? ș.c.l.
(Cucoșul cîntă iar.)
Iaca… crestatul! că nu-i mai tace pliscul… Vai mînca-te-ar ulii!… hîș încolo… la poiată.
(Aleargă în fund și iesă puțin în stînga aruncînd cu pălăria.)