SCENA II

MĂGDIAN și ANICA (ies pe balconul din dreapta. Anica in toaletă de noapte și Măgdian în costum de călător.)

ANICA: Auzi cucoșu, dragă Măgdiene?… grăbește-te de te du păn’ce nu te vede nime.

MĂGDIAN: Ah, crede-mă, Anică, că nu-i vreme încă…

ANICA: Da n-ai auzit cucoșul?

MĂGDIAN: Ba l-am prea auzit, arză-l focu! dar a fi cîntat în somn.

ANICA: Oricum, du-te mai bine păn’ce nu se trezesc oamenii din sat.

MĂGDIAN: Ce necaz! Doamne, Doamne! să fim siliți a ne tot ascunde de ochii lumei.

ANICA: Răbdare, iubite Măgdiene, încă zece zile pănă s-a înplini vremea cernirei mele… ș-apoi vom descoperi taina noastră la toți.

MĂGDIAN: Zece zile încă!

ANICA: Adu-ți aminte că tu m-ai rugat să ne cununăm numaidecît… Într-ascuns… deși nu se împlinise încă anul de la moartea bărbatului meu.

MĂGDIAN: Ai dreptate, dragă Anicuță. Fie cum vrei tu… dar după zece zile?

ANICA: Îi avea dreptul de a întră la mine pe ușă ziua mare, iar nu tot pe fereastră ca acum, și noaptea.

MĂGDIAN: Că, zău, drept să-ți spun, m-am cam săturat de scara mîței și mai ales de alergări călare, de la Roman aici și de aici la Roman seara și dimineața. De două săptămîni de cînd ne-am cununat, sînt bărbatul cel mai struncinat de pe fața pămîntului.

(Se aude Marin cîntînd în culise.)

ANICA: Auzi? Du-te degrabă și să vii deseară!

(Măgdian trece de pe balcon pe scara milei.)