Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare

Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,

Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,

Nimic nu-nveselește pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arșița de soare

În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare,

Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,

Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă

Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,

Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor

Și iarna se deșteaptă sub crivăț în fior.

Acolo floarea naște și moare-n primavară,

Acolo piere umbra în zilele de vară,

Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii vijelii

Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume,

Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,

O cumpănă se-nalță aproape de un puț,

Și-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struț.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.

Vro doi români în soare ș-o sprintenă română

Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos

Pe foc, și mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru privește-n departare...

Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!

Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,

Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cocoare

Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,

Și vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmați,

S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpați.

Ah! dulce, glorioasă și mult strălucitoare

Va fi ziua de viață, când, pe sub mândrul soare,

Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc

Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere

Va dispărea deodată la glasul de-nviere

Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,

Vestind noua răpire a focului din cer!