Pe câmpia dunăreană, care fuge-n depărtare,

Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare.

Ca pe sânul fără margini și pustiu de ocean.

Unind două orizonuri, iată valul lui Traian!

El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală

A săpat, în primul secul, o triremă ideală.

Sau ca frânghia destinsă a giganticului arc

Ce-l purtă, luptând cu Roma, Decebal, falnic monarc.

O! miragiu sublim, fantastic!.. Prin o pulbere de aur

Gândul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur

Întrevede legioane deșteptate din mormânt

Călcând, val de năvălire, peste valul de pămint.

Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,

Strălucit sub arme scumpe, sub hlamide consulare,

Și trezind cu al său vuet de ostași învingători

Iarba câmpului și codrii munților apărători.

Iată-n frunte Sagitarii și Veliții, limbi străine,

Înarmați cu proasce, scuturi și cu șapte javeline.

Ferentarii ce, ca dânșii, au pe capetele lor

Piei de fiare-ngrozitoare și calige la picior.

Apoi Galii bravi și veseli ce glumesc pe Celtiberii,

Și Romanii în cohorte urmăriți de Cavalerii,

Ce se-mpart în zece turme, purtând coiful de oțel

Cu o cristă de lungi pene care fâlfâie pe el.

Legioanele conduse pe a Daciei câmpie

De tribuni și de centurii înarmați cu vergi de vie,

Sunt urmate de trofee, de sclavi mulți, de șefii daci

Și de care mari cu aur ce-s mânate de săraci.

Coniuri, buciume și tobe sună falnice fanfare!

Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare

E menit să se iezească contra altor năvăliri...

Dar ce vis! în care timpuri se pierd tristele-mi gândiri?

Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuer

Cântă umbra lui Murgilă un păstor din al său fluer.

Lângă dânsul doarme-un câne; pe sus zboară un vultan

Și o turmă de oi blânde pasc pe valul lui Traian!