Pe cărarea înflorită care duce la fântână,

În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română;

Ea la brâu-i poartă furcă și la sân un pruncușor,

Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.

Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare

Și sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.

Păsărelele-mpregiuru-i zbor voioase și cântând,

Ea zâmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutând.

Iată,-ajunge la fântână, ș-acolo se întâlnește

C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,

Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină

Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.

Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță

Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță;

Iar drumețul după dânsa bea, fugarul își adapă

Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.