Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare,

Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.

Aerul e-n neclintire, el devine arzător;

Prepelița cântă-n grâie, grierul cântă-n mohor.

În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,

Pe când era încă umed de răsuflul aurorii.

Toți, privindu-i de departe, par că-noată-n galbin râu,

Fetele fără ștergare și flăcăii fără brâu.

Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade.

Prepelița își ia puii și se duce; lanul scade,

Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăți,

Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți.

Mai departe, lucind iute, un flăcău ș-o fată mare

De tot snopul își dau gingaș o furișă sărutare,

Când o pasăre măiastră, peste lan trecând ușor,

Zice: „Dulce-a mai fi pânea de la snopurile lor!”