În viața mea avut-am un dor și-un vis de-acele

Ce poartă pe-a lor aripi resfrângere de stele,

Un vis frumos ca dorul ce naște dintr-un vis.

Prin umbră de-abia ochiul țintit îl întrevede,

Și mintea nu-ndrăznește în el a se încrede…

Dar iată!… Azi la soare el sborul și-a deschis!

Priviți! Această țeară, de alte țeri uitată,

Avea asemănare cu-o ramură uscată,

Ce-o duce pe-a lui valuri torentul dunărean.

Uimit de trista-i soartă, eu o priviam cu jale

Și-i tot ziceam: “Ah! cine te va opri din cale

Pân-a nu fi înghițită de-al mărilor noian?

Răspunde, creangă mică, din care arbor mare

Te-a rupt cumplitul Crivăț cu aspra lui suflare

Și te-a svârlit departe de trunchiul strămoșesc?

Cuprinsu-te-au în ghiare un vultur gol pe frunte?

Făcut-au el cu tine un cuib în vârf de munte?

Sau fost-ai tu atinsă de fulgerul ceresc?

Mergi unde? vii de unde? și care-i al tău nume?

Mai simți în tine viață, sau moartă ești pe lume?

Mai este pentru tine un viitor ascuns?…”

O! stranie minune!… Cea ramură-necată

Din tulburele spume s-a ridicat de-odată

Și falnic peste valuri, ea astfel mi-a răspuns:

“Poete! nu mă plânge, n-ai grijă de-a mea soartă.

Plutind, privesc eu cerul, și prin deschisa-i poartă

Zăresc lucind de-asupră-mi o rază de altar,

Mulți au făcut cercare din cale-a mă culege,

Dar n-au putut s-atingă odrasla unui rege,

Căci rege e stejarul, și-s viță de stejar!

Pe malul României voi prinde rădăcină,

Și-oi crește în putere, și fruntea mea senină

Va trece cătră soare prin norii dușmănești.

Gigant voiu fi, cu fală privind peste-orizonuri.

Eu port în sânu-mi lemnul din care se fac tronuri

Și arme de izbândă și sceptri-mpărătești!”

A zis! Și creanga verde crescând, mândră coloană,

Nălță până la ceruri frunzoasa lui coroană

Sub care lumi voioase găsiau un adăpost.

Ah! cine-ar putea crede și cine-ar putea spune

Cum astă necrezută gigantică minune

A devenit ce este, din ceea ce a fost.

Așa, tu Românie, tu țeară mult iubită,

De soarta-ți cruntă, oarbă, mulți secuii prigonită,

Ai re-nviat puternic, în clipă, glorios.

Pe când păreai menită a piere din lumină,

Tu ți-ai adus aminte de mama ta latină

Și-ai scuturat trecutul amar, întunecos.

Ai fost, vai! prinsă-n luptă cu moartea nemiloasă

Dar smuls-ai tu din mâna-i a sa cumplită coasă

Și ai cosit din cale funebrul siminoc.

Acum ți-e calea largă și larg ți-e viitorul!

Pe orice-mpiedecare tu pui acum piciorul

Și treci tot înainte, strigând la lume: „Loc!

Loc celui ce se simte de viță-mpărătească!

Loc celui cu menire în glorie să crească!

Loc sufletului tare! loc brațului viteaz!

Cine-a domnit pe-o lume, fie-n mormânt, nu moare

Un soare ce declină, din nou renaște soare,

În somn adânc de moarte e sufletul mai treaz!”

O! țeară de mari fapte, ce porți un nume mare!

Pe margine de groapă redevenind mai tare,

Ai provocat destinul și l-ai înfrânt pe el.

Și azi învingătoare ca-n timpii de-altă dată,

Tu însăți, tu Regină, acum neatârnată,

Depui pe a ta frunte coroana de oțel.

Onor, mărire, fală, și viață și tărie

Să fie a ta parte în secuii, Românie!

Oțelul din coroană cu glorie-i bătut.

În taina ajutată de sacra providință

Oricare fapte grele păreau cu neputință

Tu le-ai dorit pe toate, pe toate le-ai putut!

Frumos, sublim spectacol e-n fața omenirii,

Când un popor se-ntoarce din marginea pieirii

Și pasă plin de zile pe câmpul strămoșesc,

Când el își face armă din lanțul-de-apăsare

Și-n foc redobândește a lui neatârnare.

Stropită și plătită cu sânge vitejesc!

Mult scumpă, luminoasă, și vie și ferice

E ziua când poporul se simte-n drept de-a zice

C-a fost privit în față de însuși Dumnezeu.

Ferice de tot omul a cărui scurtă viață

Se leagă cu vecia prin astă zi măreață,

Ca prin o cingătoare de vesel curcubeu!

Săltați în piepturi, inimi, cu-o mândră exaltare!

Tunați, viteze tunuri, lungi salve de serbare!

Mișcați a voastre coame, vechi codri de pe plai!

Azi Patria Română apare trimfală.

Purtând cu maiestate coroana sa regală

Și falnica hlamidă a soarelui de mai!